A trăi liber III

-Teama de singurătate/Nevoia de previzibilitate-

vs.

-Saltul în necunoscut-

          Imaginează-ți că urmează să sari și sub e întreg Universul, care se întinde dincolo decât poți vedea. E o întindere incomprehensibil de vastă, plină cu stele, planete,  culori spectaculoase și liniște. Închizi ochii. Și îți dai voie să te scufunzi în spațiului nemărginit, încet, plutind, lăsându-te în voia curenților. Și constați că nu îți e frică.   

 

       Pasajul de mai sus este o metaforă pentru ”magia” frumoasă a incertitudinii inerente vieții. Bineînțeles, experiența de zi cu zi multora e departe de a fi așa. Viața de zi cu zi e construită și structurată atât de mult în jurul predictibilității încât lipsa de previzibilitate e deranjantă, generatoare de stări anxioase, izbucniri de furie, stres cronic și aș putea continua dar mi se strânge stomacul (simptome somatice).

          Control și previzibilitatea sunt privite ca atuuri în viață – dacă am improviza o reclamă pentru ele probabil ar fi cam așa: ”Control & Previzibiliate: elimină anxietatea, generează  productivitate și te scapă de grija zilei de mâine!”. Sună bine, seducător chiar, dar știm că viața umană nu este așa. Nu putem controla cu fermitate ce se întâmplă (putem încerca, ce-i drept, dar e o rețetă sigură pentru nefericire) și nu putem face predicții reliabile, fapt confirmat atât de cercetare de specialitate (sursa1/sursă2) cât și de înțelepciune convențională (adesea nu știm ce vrem să mâncăm la prânz, darămite unde vom fi peste 5 ani). Și uite cât de mult ne-am distanțat de metafora cu care am început.

        E interesant de observat ca tot ce am expus mai sus e valabil atâta timp cât ne raportăm la lumea ”serioasă” a adulților. Dacă ne gândim la lumea copiilor însă! Wow, ce diferență! O lume în care ideea de ”predictibilitate” nici măcar nu exista, în schimb există a fi, a experimenta, a descoperi. Minunarea față de nou și magia sunt omniprezente. Libertatea de explorare și descoperirile copilului în creștere sunt în general încurajate și facilitate de mediu și părinți/adulții din viața lor. Este fascinantă grija și atenția declarată și (uneori) manifestată față de copilăria copiilor noștri, dar aceeași grijă și atenție nu ne-o arătăm nouă ca adulți. Cultivarea libertății și armoniei vieții se încheie abrupt, chiar brutal, la prăpastia dintre adolescență (circa 19/20-25 de ani, o estimare proprie) și viața ”serioasă” de adult.

           Ce au toate astea de-a face cu libertatea? (reamintesc aici conceptualizarea folosită până acum – ”libertatea individuală de a-ți crea propria viață, de a dori, alege, acționa și, mai important, de a schimba” ;Irving D. Yalom, 1980) Simplu spus: e foarte greu să acționezi liber când viața se transformă într-un șir nesfârșit de deadline-uri, ”obligații” și ”trebuie să…”-uri. Un răspuns mai puțin grobian ar fi că efectul în plan psihologic a restricțiilor mentale (folosit ca un termen umbrelă pentru nevoia de predictibil/teama de neprevăzut) este o restrângere artificială a vieții interioare dedublată de o constrângere a sinelui (înțeles aici ca tot ce înseamnă potențialul creator, funcția de adaptare și autoreglare umană). Toate acestea se resimt cel mai acut la nivelul afectiv-emoțional, anume: deși viața interioară o restrângem (forțat) simțim că ceva e în neregulă (incongruența ce simt/ce fac efectiv respectiv ce simt/ce afirm). Simptomele dezvoltate pot ulterior conduce spre nevroză (în sinea ei, tot o adaptare) care poate, la rândul său, duce spre simptome somatice (ex: boli gastrice, migrene cronice, desenzitivizare, etc.) care ulterior pot duce spre patologie clinică (ex: depresie, toxicomanie, etc.).

           Nevoia fermă de predictibil nu apare nicăieri mai acut ca în relațiile intime. Câți dintre noi nu afirmăm sus și tare virtutea ”independenței” (doar e trendy!) în cuplu sau ”pacturile” de a fi împreună pentru ”cât va dura”, iar apoi ne spunem ”La revedere” civilizat, văzându-ne de drum și de viață. Frumos! În realitatea necosmetizată, însă, colții ascuțiți și înfiorători ai îndoielii sunt prezenți și vigilenți la orice semn microscopic de abandon. Câți ”practică ce predică”, fiind pregătiți să-și asume înfruntarea hăului singurătății? Posibil mulți. Dar la fel de mulți nu își asumă, altfel decât declarativ, că orice relație interumană are o dinamică specifică, propria ”viață” care are un început, un parcurs și un sfârșit. Din păcate, ca oameni, după cum ne învață Irvin Yalom de decenii , avem o concentrare obsesivă pe finalitate, în loc să trăim prezentul în deplinătate sa. Psihologic, mirajul fricii de singurătate generează o presiune emoțională profundă. Spre deosebire de restul temerilor enumerate, teama de singurătate pare a fi de natură abisală, având dimensiuni în infantilitate (Freud) ancestrale (Jung) și existențiale (Yalom). Oarecum, nu am fi în eroare să afirmăm că orice teamă de neprevăzut este, în profunzimea sa, o teamă de singurătate.

         Ce-i de făcut în această situație? Singurătatea, privită (pe cât posibil) obiectiv este o realitate a condiției umane. Nu e o realitate comodă. Însă, în singurătate stă ascunsă  o oportunitate remarcabilă de a stabili un contact autentic cu noi înșine, de a ne fi cu adevărat alături. Nu într-o manieră narcisist-arogantă de glorificare a imaginii (un bun exemplu e moda selfie), ci într-o manieră în care ne oferim atenția, suportul și (de ce nu?) iubirea umană caldă pe care atât de ușor o pretindem (mai mult sau mai puțin conștient) de la alții.

        Având un contact hrănitor cu noi înșine putem avem experiența deplinătății ființei noastre și, paradoxal, de contact cu restul lumii. Apelul disperat la predicții și previzibilitate, deși pare inseparabilă lumii în care trăim, e o soluție iluzorie și paleativă, care nu numai că nu are o bază în realitatea obiectivă, dar neutralizeză și oportunitățile necesare de creștere și dezvoltare a sensului propriu în viață. ”Saltul” în necunoscut din titlu e o manieră sugestivă de a propune o alternativă atitudinală asupra vieții, una în care, acceptarea a ceea ce este , departe de a fi un conformism sterp, este în fapt o eliberare care deschide ochii către o miriadă de posibilități, unele pe care poate nici nu le-am fi bănuit.

________________________________________________________________________________________

Și astfel am ajuns la finalul eseurilor asupra libertății. Mai jos găsiți primele părți:

Partea I – aici
Partea II – aici

Comunitatea pierdută

      – acest articol a fost scris sub imperiul emoțiilor și trăirilor din ultimele zile, după uciderea unui ursuleț rătăcit într-un oraș care, cândva, era pădurea lui –

      Ce înseamnă comunitate? În termeni simpli și nepretențioși, o comunitate este atunci când un om ajută alt om pentru că așa simte să facă. Comunitate este atunci când oameni colaborează, se ajută și se sprijină din sentiment, nu din interes. Este atunci când ne vedem unii pe alții mai curând ca oameni, decât ca pe obiecte sau unelte, mai mult sau mai puțin utile, în funcție de interes sau nevoie. Spontanul, echitatea, iubirea pentru aproapele tău și respectul pentru viață sunt funcții centrale ale comunității.

      Nu e nevoie de un spirit fin de observație pentru a vedea că la noi (dar nu numai!) simțământul de comunitate este firav (dar nu absent). Dar de ce este așa? Pe fondul descumpănirii și dezamăgirii suntem tentați să afirmăm – ”oamenilor nu le mai pasă”, ”nimeni nu-și dă interesul”, ”ce rost are să încerci să schimbi ceva că doar n-ai cu cine” și așa mai departe. Descumpănirea generalizată pare o stare de fapt. Însă, știm, atât intuitiv cât și din corpuri masive de cercetări și dovezi, că echitatea și justețea sunt tendințe înnăscute, fundamentale individului.Unde se pierde atunci sentimentul comunitar?

      Răspunsul e, ca de cele mai multe ori, sub nasul nostru, în tastaturile, ecranele, hârtiile, tabletele și smartphone-urile noastre, în deconectarea și ”anestezia” cotidiană și ”robotizarea” profesională de zi cu zi (care se adună). Dă-i unui om sarcini imbecile cu relaționare umană minimă (și aia superficială!), 8-10 ore pe zi și cu siguranță nu va mai avea energia, (darămite motivație) să schimbe, să se apropie sau să-și dorească să facă lumea mai bună. Ba chiar a afirma ”eu vreau să fac lumea mai bună” în ziua de azi e un mod sigur de a atrage ironie, sarcasm, disprețuire și descurajare cât cuprinde, plus eticheta de ”nerealist”. Ori asta e dificil de dus. Însă, în ciuda acestor descurajări vedem că spiritul de echitate, justețe, nevoia de apropiere și relaționare cu sens nu dispar, ci chiar se dezvoltă, asemenea unei flori crescute prin crăpăturile din asfalt.

      Sistemul organizat, instituțiile și conglomeratele multinaționale descurajează activ inițiativele comunitare de colaborare și, am putea spune, chiar de ”umanizare” a societății (probabil din teama că o societate mai umană ar fi mai puțin productivă). Un caz recent este tristul eveniment (link) din orașul meu, Sibiu în care un pui de urs, speriat, flămând a fost hăituit bezmetic trei ore pentru a fi împușcat când era cu burta la perete, ca deținuții politici de altă dată. Să analizăm ce s-a întâmplat ulterior: s-a conturat un sentiment colectiv (revoltă, tristețe, furie, indignare) și, încet, au apărut inițiative spontane – petiții ( click aici ), sesizări, proteste și manifestații. Cum au reacționat instituțiile – defensiv, cu justificări fie complet false, fie parțial false (ex: ursul avea 6 ani și 170 de kg, era agresiv, etc.). Totodată, într-un stil pur românesc, fie și-au negat răspunderea, fie au făcut tot posibilul să se eschiveze de la deciziile luate, până la a fi ridicoli – de ex: șeful poliției a susținut că un subordonat a dat ordinul împușcării în locul său. Însă, mai dificil de sesizat, și mult mai grav, este că instituțiile au acționat abuziv – decizia de împușcare nu a fost luată conform legii (justificarea cu ”vid legislativ” e slăbuță, ca să fiu politicos) și cadavrul ursului a fost incinerat prompt, tot pentru a ocroti justificările șubrede și minciunile instituționale. Dar oamenii au ieșit în stradă, au reacționat și au protestat. Și asta e un semn de sănătate al unei societăți.

      Personal, sub barajul descurajărilor zilnice, atât instituționale cât și venite de la resemnarea din jurul meu, aș fi un fals să nu admit că îmi e dificil. Dar nu e comparabil cu sentimentul de a renunța la o parte din mine, cedând. Și afirm asta fără nici un strop de judecată (dar cu tristețe) pentru cine alege altfel. Totodată, față de tema renunțării la propria persoană sau principii, vreau să mai spun că cei mai frumoși oameni pe care am avut privilegiul să-i cunosc sunt acei oameni care au rămas fideli propriei ființe, indiferent de tot ce i-a înconjurat. Nu sunt foarte mulți. Dar pentru mine, sunt asemenea unei picturi care-ți taie răsuflarea sau ca spectacolul unui peisaj de natură căruia îi simți splendoarea, de parcă ar fi fost frumos și acolo dintotdeauna. Și prezența lor în viața mea mă onorează.

PS: Asta e ultima zi de protest. În prima zi am fost cam 300, în a doua 50. Nu știu câți vom fi în seara asta (plouă și e cam frig). Dar putem arată că ne pasă!

PS2: Titlul este inspirat din cap.11 (același nume) din ”Growing Up Absurd” (P. Goodman)

Cât de departe am ajuns..

– scurt eseu despre dinamica frică/libertate 

        În ultimul articol din seria despre libertate am abordat frica în cele mai pervazive forme ale sale și sentimentul meu este că multe aspecte au rămas neglijate sau chiar nespuse. Așa am decis să scriu acest scurt eseu ca pe o completare la articolul anterior, într-o notă mai personală și optimistă.

(În general încerc să scriu aceste articole în așa fel încât să poate fi citite și înțelese independent una de alta, însă pentru înțelegerea articolului de față recomand parcurgerea celui de dinainte)

   Frica, după definiția noastră, deși pare o forță omniprezentă cu o influență extinsă (de la comportare individuală – la politici publice) în evoluția umană actuală, ea totuși este  la doar un efort mic (dar cât de semnificativ!) distanță de a fi biruită . Cum?

   În principal  (pentru a putea ilustra, mă voi raporta în mare la nevoia de a controla) sunt doi factori mari și lați pe care îi putem lua în considerare :

  1. Accentul deosebit de mare pe care îl punem pe a ”depăși” frica (sau obstacole, eșec, dezamăgire, griji, stres, etc.). Semnificația culturală majoră de a ”depăși” X sau Y lucru este atât de puternică încât cu greu mai vedem alternative. Aproape că pare natural să dorim să depășim un lucru (de regulă neplăcut), dar nu e. În mod natural, se întâmplă două fenomene relativ-complementare: orice obstacol trăit (în prezent) și confruntat așa cum este (tot în prezent) produce creștere – acesta este un adevăr. Al doilea aspect, mai dificil de acceptat și înțeles, este că atunci când respingem ceva, acel ceva tinde nu să dispară, ci să persiste (chiar dacă nu sub aceeași formă). Paradoxal, atunci când acceptăm acel ”ceva” atunci, tot nu dispare, dar se dizolvă, se transformă (odată cu noi) în altceva, un nou întreg . Creștere și schimbare. Acest fenomen se numește teoria paradoxală a schimbării (Beisser, A., 1970).
  2. Dificultatea de a trăi, pur și simplu, de a te lăsa ”purtat de val”. Mulți dintre noi, fără îndoială, ne-am cutremura gândindu-ne când a fost ultima oară când am reacționat/spus/făcut în exterior exact ce am simțit în interior, în acel moment! A trăi în prezent, unul din laitmotivele acestui blog, nu înseamnă a fi iresponsabil și nepăsător! A trăi în prezent presupune a fi prezent pentru tine și nevoile tale în mediul tău. Cum spune J. Zinker: ”nu a trăi pentru moment ci în moment”. Ca o ultimă ”pledoarie” în favoarea lui a trăi, cât mai mult, în prezent este simplul fapt că în prezent avem acces la toată gama creativității și ingeniozității spectaculoase de care dispune. Ori acest aspect nu este un accident! A trăi în ce este actual este nativ, natural și hrănitor.

   Multe din conceptele și fenomenele descrise mai sus în prezent sunt ”la modă”, sub diferite etichete, unele devenite adevărate brand-uri, de ex: mindfulness ( probabil cel mai popular), awareness (Gestalt), congruență, flow, etc. Ce îmi doresc, este doar ca aceste idei  (indiferent de ambalaj) să ajungă într-o formă masticabilă și digerabilă către cât mai multă lume, cu înțelegerea că ”a trăi în prezent” și ”a sta cu” ce doare este mult mai mult decât un titlu de atelier, o tactică de vânzări sau o soluție-miracol. Dimpotrivă, este muncă și efort susținut. Da! Am spus cuvântul cu ”m”!  Probabil că în era hiper-vitezei și multi-tab-uri-lor în care trăim mai ai timp doar pentru soluții rapide. Dar ele tind adesea să fie superficiale și efemere. A munci la propria dezvoltare nu cred că e mereu ușor sau accesibil. Dar, este practic și este pragmatic.

   A alege să fii liber e uşor. A ajunge în punctul de a alege liber şi conştient, nu e la fel ușor.

Referințe:

Zinker, Joseph (1977), Creative Process in Gestalt Therapy, Vintage Books Edition, New York;

Beisser, Arnold (1970), Gestalt Therapy Now, The Gestalt Journal Press, New York;