Comunitatea pierdută

      – acest articol a fost scris sub imperiul emoțiilor și trăirilor din ultimele zile, după uciderea unui ursuleț rătăcit într-un oraș care, cândva, era pădurea lui –

      Ce înseamnă comunitate? În termeni simpli și nepretențioși, o comunitate este atunci când un om ajută alt om pentru că așa simte să facă. Comunitate este atunci când oameni colaborează, se ajută și se sprijină din sentiment, nu din interes. Este atunci când ne vedem unii pe alții mai curând ca oameni, decât ca pe obiecte sau unelte, mai mult sau mai puțin utile, în funcție de interes sau nevoie. Spontanul, echitatea, iubirea pentru aproapele tău și respectul pentru viață sunt funcții centrale ale comunității.

      Nu e nevoie de un spirit fin de observație pentru a vedea că la noi (dar nu numai!) simțământul de comunitate este firav (dar nu absent). Dar de ce este așa? Pe fondul descumpănirii și dezamăgirii suntem tentați să afirmăm – ”oamenilor nu le mai pasă”, ”nimeni nu-și dă interesul”, ”ce rost are să încerci să schimbi ceva că doar n-ai cu cine” și așa mai departe. Descumpănirea generalizată pare o stare de fapt. Însă, știm, atât intuitiv cât și din corpuri masive de cercetări și dovezi, că echitatea și justețea sunt tendințe înnăscute, fundamentale individului.Unde se pierde atunci sentimentul comunitar?

      Răspunsul e, ca de cele mai multe ori, sub nasul nostru, în tastaturile, ecranele, hârtiile, tabletele și smartphone-urile noastre, în deconectarea și ”anestezia” cotidiană și ”robotizarea” profesională de zi cu zi (care se adună). Dă-i unui om sarcini imbecile cu relaționare umană minimă (și aia superficială!), 8-10 ore pe zi și cu siguranță nu va mai avea energia, (darămite motivație) să schimbe, să se apropie sau să-și dorească să facă lumea mai bună. Ba chiar a afirma ”eu vreau să fac lumea mai bună” în ziua de azi e un mod sigur de a atrage ironie, sarcasm, disprețuire și descurajare cât cuprinde, plus eticheta de ”nerealist”. Ori asta e dificil de dus. Însă, în ciuda acestor descurajări vedem că spiritul de echitate, justețe, nevoia de apropiere și relaționare cu sens nu dispar, ci chiar se dezvoltă, asemenea unei flori crescute prin crăpăturile din asfalt.

      Sistemul organizat, instituțiile și conglomeratele multinaționale descurajează activ inițiativele comunitare de colaborare și, am putea spune, chiar de ”umanizare” a societății (probabil din teama că o societate mai umană ar fi mai puțin productivă). Un caz recent este tristul eveniment (link) din orașul meu, Sibiu în care un pui de urs, speriat, flămând a fost hăituit bezmetic trei ore pentru a fi împușcat când era cu burta la perete, ca deținuții politici de altă dată. Să analizăm ce s-a întâmplat ulterior: s-a conturat un sentiment colectiv (revoltă, tristețe, furie, indignare) și, încet, au apărut inițiative spontane – petiții ( click aici ), sesizări, proteste și manifestații. Cum au reacționat instituțiile – defensiv, cu justificări fie complet false, fie parțial false (ex: ursul avea 6 ani și 170 de kg, era agresiv, etc.). Totodată, într-un stil pur românesc, fie și-au negat răspunderea, fie au făcut tot posibilul să se eschiveze de la deciziile luate, până la a fi ridicoli – de ex: șeful poliției a susținut că un subordonat a dat ordinul împușcării în locul său. Însă, mai dificil de sesizat, și mult mai grav, este că instituțiile au acționat abuziv – decizia de împușcare nu a fost luată conform legii (justificarea cu ”vid legislativ” e slăbuță, ca să fiu politicos) și cadavrul ursului a fost incinerat prompt, tot pentru a ocroti justificările șubrede și minciunile instituționale. Dar oamenii au ieșit în stradă, au reacționat și au protestat. Și asta e un semn de sănătate al unei societăți.

      Personal, sub barajul descurajărilor zilnice, atât instituționale cât și venite de la resemnarea din jurul meu, aș fi un fals să nu admit că îmi e dificil. Dar nu e comparabil cu sentimentul de a renunța la o parte din mine, cedând. Și afirm asta fără nici un strop de judecată (dar cu tristețe) pentru cine alege altfel. Totodată, față de tema renunțării la propria persoană sau principii, vreau să mai spun că cei mai frumoși oameni pe care am avut privilegiul să-i cunosc sunt acei oameni care au rămas fideli propriei ființe, indiferent de tot ce i-a înconjurat. Nu sunt foarte mulți. Dar pentru mine, sunt asemenea unei picturi care-ți taie răsuflarea sau ca spectacolul unui peisaj de natură căruia îi simți splendoarea, de parcă ar fi fost frumos și acolo dintotdeauna. Și prezența lor în viața mea mă onorează.

PS: Asta e ultima zi de protest. În prima zi am fost cam 300, în a doua 50. Nu știu câți vom fi în seara asta (plouă și e cam frig). Dar putem arată că ne pasă!

PS2: Titlul este inspirat din cap.11 (același nume) din ”Growing Up Absurd” (P. Goodman)

Cât de departe am ajuns..

– scurt eseu despre dinamica frică/libertate 

        În ultimul articol din seria despre libertate am abordat frica în cele mai pervazive forme ale sale și sentimentul meu este că multe aspecte au rămas neglijate sau chiar nespuse. Așa am decis să scriu acest scurt eseu ca pe o completare la articolul anterior, într-o notă mai personală și optimistă.

(În general încerc să scriu aceste articole în așa fel încât să poate fi citite și înțelese independent una de alta, însă pentru înțelegerea articolului de față recomand parcurgerea celui de dinainte)

   Frica, după definiția noastră, deși pare o forță omniprezentă cu o influență extinsă (de la comportare individuală – la politici publice) în evoluția umană actuală, ea totuși este  la doar un efort mic (dar cât de semnificativ!) distanță de a fi biruită . Cum?

   În principal  (pentru a putea ilustra, mă voi raporta în mare la nevoia de a controla) sunt doi factori mari și lați pe care îi putem lua în considerare :

  1. Accentul deosebit de mare pe care îl punem pe a ”depăși” frica (sau obstacole, eșec, dezamăgire, griji, stres, etc.). Semnificația culturală majoră de a ”depăși” X sau Y lucru este atât de puternică încât cu greu mai vedem alternative. Aproape că pare natural să dorim să depășim un lucru (de regulă neplăcut), dar nu e. În mod natural, se întâmplă două fenomene relativ-complementare: orice obstacol trăit (în prezent) și confruntat așa cum este (tot în prezent) produce creștere – acesta este un adevăr. Al doilea aspect, mai dificil de acceptat și înțeles, este că atunci când respingem ceva, acel ceva tinde nu să dispară, ci să persiste (chiar dacă nu sub aceeași formă). Paradoxal, atunci când acceptăm acel ”ceva” atunci, tot nu dispare, dar se dizolvă, se transformă (odată cu noi) în altceva, un nou întreg . Creștere și schimbare. Acest fenomen se numește teoria paradoxală a schimbării (Beisser, A., 1970).
  2. Dificultatea de a trăi, pur și simplu, de a te lăsa ”purtat de val”. Mulți dintre noi, fără îndoială, ne-am cutremura gândindu-ne când a fost ultima oară când am reacționat/spus/făcut în exterior exact ce am simțit în interior, în acel moment! A trăi în prezent, unul din laitmotivele acestui blog, nu înseamnă a fi iresponsabil și nepăsător! A trăi în prezent presupune a fi prezent pentru tine și nevoile tale în mediul tău. Cum spune J. Zinker: ”nu a trăi pentru moment ci în moment”. Ca o ultimă ”pledoarie” în favoarea lui a trăi, cât mai mult, în prezent este simplul fapt că în prezent avem acces la toată gama creativității și ingeniozității spectaculoase de care dispune. Ori acest aspect nu este un accident! A trăi în ce este actual este nativ, natural și hrănitor.

   Multe din conceptele și fenomenele descrise mai sus în prezent sunt ”la modă”, sub diferite etichete, unele devenite adevărate brand-uri, de ex: mindfulness ( probabil cel mai popular), awareness (Gestalt), congruență, flow, etc. Ce îmi doresc, este doar ca aceste idei  (indiferent de ambalaj) să ajungă într-o formă masticabilă și digerabilă către cât mai multă lume, cu înțelegerea că ”a trăi în prezent” și ”a sta cu” ce doare este mult mai mult decât un titlu de atelier, o tactică de vânzări sau o soluție-miracol. Dimpotrivă, este muncă și efort susținut. Da! Am spus cuvântul cu ”m”!  Probabil că în era hiper-vitezei și multi-tab-uri-lor în care trăim mai ai timp doar pentru soluții rapide. Dar ele tind adesea să fie superficiale și efemere. A munci la propria dezvoltare nu cred că e mereu ușor sau accesibil. Dar, este practic și este pragmatic.

   A alege să fii liber e uşor. A ajunge în punctul de a alege liber şi conştient, nu e la fel ușor.

Referințe:

Zinker, Joseph (1977), Creative Process in Gestalt Therapy, Vintage Books Edition, New York;

Beisser, Arnold (1970), Gestalt Therapy Now, The Gestalt Journal Press, New York;

A trăi liber – II Frica

( ”predare prematură” vs. Teroarea căderii în Vid )

Partea I – aici

      Am încheiat ultimul articol cu ideea că frica uzuală”, ”banală” și foarte comună în viața noastră, este ca un călău metodic al libertății firești și naturale a omului. Cum a ajuns  această situație să existe? Având în vedere adevărul incontestabil că libertatea este o condiție esențială și, am putea spune, chiar un motor al creativității umane, cum se face că mecanismul fricii  ”cotidiene”, banale, a ajuns să evolueze și să dăinuie atâta timp?  ” Cu siguranță nu servește vreunui scop practic!” …ne vine să spunem. Dar așa să fie oare? Să analizăm situația mai îndeaproape – în primul rând să aruncăm o privire asupra ”fricii” definite de noi: o temere de intensitată joasă/medie, repetitivă până la a fi stereotipă. Paul Goodman numea asemenea manifestări ”chronic low-grade emergencies”, adică stări de urgență (cu sensul de agitație/anxietate) cronice de intensitate scăzută (1951). El argumenta că un organism(uman) supus constant stresului cronic al unor urgențe de intensitate joasă conduc la felurite modalități de evitare a contactului direct, precum și la frustrări nerezolvate sau boli somatice (Perls, F., Hefferline, R., Goodman, P., 1951).

        Ce justifică geneza și evoluția fricii cotidiene?  Din datele  pe care le avem până acum pare a fi un mecanism de apărare al omului față de ”pericole” potențiale conducând spre inhibare capacității de a acționa (în orice direcție sau sens). Asta deja nu mai pare nici firesc, nici natural și nici înnăscut! Pentru că nu e! O posibilă cauză ar putea fi că lumea exterioară (”civilizația”, mediile ”organizate” de viață) transmit semnale (sociale, educative, morale, etc.) care sunt incompatibile cu psiho-biologia umană, uneori chiar dăunătoare. Făcând o analogie ecologică – când o resursă este rară, (de ex: apa) ecosistemul și organizmele din el se adaptează (ex: deșertificarea terenului, animalele dezvoltă o capacitate mai mare de reținere a apei, etc.). Este posibil ca ”ecosistemul social” să fie limitat în anumite resurse sau, prefer eu să spun, disponibilități (apropiere, înțelegere, respect și admirație pentru viață și alte calități umane) și să descurjeze activ anumite nevoi/predispoziții nativ umane (impulsuri sexuale, nevoie de echitate/justețe, nevoia de obținere a unui sens personal, etc.). Ca atare, adaptându-se unui ecosistem neprietenos omul fie se izolează/retrage, ”atacă”/încearcă să schimbe sau anihilează părți din el pentru ”a face parte”. În ultima categorie bănuiesc că se regăsesc majoritatea indivizilor și cu siguranța se regăsesc majoritatea tinerilor (din toate timpurile).

       Pe o notă mai optimistă trebuie spus că, totuși, condițiile sociale denaturate sunt în mare măsură artificiale, deci reversibile. Însă, efectul lor nociv e greu de trecut cu vederea. Să exemplificăm printr-un caz concret și, probabil, familiar multora – tânărul K se angajează la primul job într-o companie. Acolo există un sistem social și organizațional (un supraorganism) la care trebuie să se conformeze. I se clarifică că are de făcut activitatea X. Începând să lucreze K constată că activitatea X nu este utilă nimănui și mai e și concepută anapoda, cât să fie extrem de greoaie și laborioasă. K își aduce descoperirea colegilor și superiorului. Deși are înțelegere pentru faptul că o activitate, chiar dacă lipsită de utilitate, este necesar a fi ”bifată” el vine cu soluții coerente de simplificare. Aceste soluții sunt utile și pentru el cât și pentru ceilalți (mai puțin timp făcând o activitate sutpidă înseamnă mai mult timp productiv în slujba companiei!). Nu numai că angajatul K nu este felicitat pentru initiativa și ideea sa, dimpotrivă! I se comunică că așa ceva nu se face și nu s-a mai făcut! Lui K i se dă de înțeles că a încălcat niște reguli nescrise, că a comis un adevărat sacrilegiu. I se spune ferm și categoric că activitatea X este necesară și trebuie făcută, exact așa cum se face. K este mâhnit și resemnat, rămâne cu impresia că la el este ceva în neregulă. Aceasta nu este ultima sa inițiativă, însă cele ce vor urma nu vor mai avea scânteia entuziasmului inocent și a dorinței de schimba în bine lumea.

          Rezultatul pentru individ este suficient de usor de trasat – inhibare comportamentală (observabil), stare de anxietate (stare subiectivă, poate fi auto-evaluată), auto-depreciere/critică de sine (subiectiv, semi-conștient)  și somatizare a trăirilor negative/emoțiilor ne-exprimate (inconștient).  Paradoxal rezultatul pentru societate este infinit mai devastator – neutralizarea masivă a resursei umane conduce la stagnare și regres social.

      Până în acest punct am analizat doar contribuția societății civilizate (”supraorganismul”) în starea actuală a lucrurilor – epidemia de evitativitate, apatie și cinism cronic, pervertirea creativității și așa mai departe. Să ne îndreptăm deci atenția către rolul individului (”organismul uman”):

       Ce tinde să se întâmple la nivel individual poate fi descris ca o evitare a ”conflictului” sau a situațiilor de dezacord, unde acțiunea fermă și asertivă (uneori chiar agresivă) este necesară. Normele și reglementările sunt dificil de ”înghițit” și acceptat (fiind în dezacord cu psiho-biologia omului), dar promit o falsă ”liniște” în schimbul conformismului. În înțelegerea acestui fenomen ne este foarte util conceptul de ”pacificare prematură”. ”Pacificare prematură” este un termen care îi aparține tot lui P. Goodman (1951) prin care acesta ilustrează tendința de evitare nevrotică a conflictelor cotidiene, al cărui rezultat, printre altele, este un exces de atenție asupra ”bătăliilor” mărunte și neînsemnate ( ex: sindromul  lui ”eu trebuie să am mereu dreptate”). Plecând de la acestea, mărturisesc că un aspect netratat la acest capitol este unul care predispune cele mai sus enunțate – anume, atitudinea (generalizată) de evitare a suferinței. Atitudine care este corelată cu lipsa de toleranță tot mai accentuată pentru frustrare și dezamăgire. Suferința în mod special a ajuns aproape sinonim cu lipsa de sănătate, mai ales printre psihologi. Nicidecum o stare umană sau o etapă necesară pentru creștere.

       Într-un fel, ceea ce s-a ”pierdut”, este tocmai credința, ca o funcție umană, purtătoare a acel ceva aparte care este raportabil doar la om (din câte știu).Prin credință nu înțeleg dogmă religioasă sterilă (credința autentică în divinitate fiind ea însăși o putere creatoare) ci tocmai acea curiozitate amestecată cu curaj care l-a determinat pe primul strămoș să făcă un pas spre o creangă sau bucată de lemn arzîndă fără s-o ia la fugă (cum au făcut probabil multe generații până la el/ea) ci  să meargă către. În acele momente și-a făcut apariție pentru prima dată credința că ”dacă voi face un pas voi avea susținerea Pământului sub picioare mele” (în Gestalt, acesta se numește: încrederea în câmp). În zilele noastre cel mai adesea ne comportăm de parcă dacă facem ”ce nu trebuie” pământul ar putea fugi sub noi și am cădea în Vid. Însă, această calitate fundamental umană, nu poate fi pierdută cu adevărat și poate fi în orice moment redobândită – Pământul e mereu acolo, trebuie doar sa-i dăm voie să ne susțină.

Referințe:

Perls, F., Hefferline, R., Goodman, P, (1951), Gestalt Therapy, ed. Souvenir Press, Great Britain, London;

Goodman, Paul, (1965), Growing Up Absurd, Ed. New York Review Books, U.S.A., New York;