”Eterna” reîntoarcere

patch2image

”Iar am ajuns aici. Iar am făcut același lucru, sperând la altceva.” Sună cunoscut? Mie unul da. Și ce se întâmplă după? ”Ce idiot/idioată sunt, iar am făcut (…) deși ”știam” că-mi va face rău”. Și urmează vinovăția, blamarea mea sau a altora sau a sorții (nedrepte, se-nțelege) și trece un timp, ”uit”, ajung din nou acolo și încep să cred că filmul vieții mele e blocat pe aceeași poantă lipsită de umor.

  În psihologia de consum sintagma ”tipare” sau ”pattern-uri” disfuncționale e în vogă. Nu-i un concept rău și nici complet inutil, dar în Gestalt vorbim de situații neîncheiate (PHG, 1951). Numele explică aproape tot …dar de ce e important ca ceva să fie încheiat? Nu am un răspuns concret, dar pare că biologic tindem spre a completa materialul percepției noastre …de exemplu, dacă eu zic 1 .. 2 .. .. cel mai probabil ai zis trei în gând. Aici trebuie menționat că ”neîncheiate” ne poate induce un pic în eroare. E mai curând vorba de situații ”incomplete” și de nevoia noastră pentru completitudine. Poate sună siropos și new-age-ist, dar e departe de asta …în fapt mintea și simțurile noastre sunt fin acordate la a vedea ansamblul (gestaltul), care este mai mult decât suma părților sale – când privim fața cuiva, nu vedem un cumul de elemente (nas, ochi, coșuri, gură) ci vedem o față! E chiar un efort să ne rupem de ansamblu și să căutăm elementele care -l compun (de aici jocurile simpatice de găsit indicii).

  Toate aceste procese sunt naturale, dar complexe. O viață este cu atât mai complexă și inevitabil presărată de o multitudine de situații incomplete, conștiente și mai puțin conștiente: lucruri nespuse, nefăcute, neasumate, nevoi neîndeplinite și lista poate continua. Unele sunt presante. Altele nu. Unele ajung atât de departe în fundalul vieții noastre încât e ca și cum nu ar fi fost, iar altele sunt ca o durere surdă de măsea: nu atât de puternică cât să te motiveze să mergi la dentist, dar suficient de hotărâtă cât să nu uiți de ea.

  ”Și ce e de făcut domnule Știe-Tot?” ..n-aș putea să spun. Cu anumite situații neîncheiate e posibil să trăim o viață întreagă. Cu altele nu. Ar fi sănătos să ne încheiem toate situațiile nerezolvate? Poate ar fi, dar probabil nu multă lume și-ar dori, pentru că a încheia cu adevărat ceva presupune asumare și vine la pachet cu renunțarea la anumite beneficii secundare pe care le avem (ex: statutul de victimă). Ceva bun aduce? Pe lângă rezoluție la ceva probabil important și dificil, aduce întregire, creștere și maturizare ..atât de necesare atât la un individ cât și în lume.

   Și cum devenim conștienți de situații nerezolvate? Pur și simplu o facem. Și citind aceste rânduri e posibil să revină stări mai mult sau mai puțin vagi, amintiri și senzații care sunt în vecinătatea a ceva ce nu împăcat în noi. Sau poate nu. Oricum, esențial e să vrem și dacă nu vrem măcar să ne asumăm că nu vrem.

Reclame

Singurătate, lipsă de sens și societatea contemporană

1

   În 1968 psihanalista Jungiană Marie-Louise von Franz spunea: ”În zilele noastre tot mai multe persoane, cu precădere cele din orașe mari, suferă de plictiseală și un sentiment de gol interior cumplit, de parcă ar aștepta ceva ce nu apare.” (C.G.Jung, Man and His Symbols, 1968). Gol, plictiseală și așteptare …ce frumos și coerent a surprins ML von Franz ”spiritul” timpului său și cât de remarcabil de adevărate rămân observațiile sale pentru prezent. Plasată în context, afirmația sa a fost rostită într-un timp în care tehnologia, progresul științific a sporit confortul general  și a dus către un soi de ”inginerie socială”, viața ca o rutină – predictibilă, lipsită de griji, dar și lipsită de însemnătate. Eu tind să cred că lipsa de însemnătate era în principal determinată de lipsa contactului autentic – multă formalitate, politețe falsă, modă, trenduri și marketing-ul excesiv cumva au sărăcit relațiile interumane. Acest declin al interesului pentru problematici ”simple”, dar umane a influențat apariția mișcării umaniste în psihologie și psihoterapie (A. Maslow, Carl Rogers, Rollo May, F.Perls, etc.).

   În prezent se vorbește tot mai mult de izolare și singurătate cronică – paradoxală, am putea spune, într-o vreme în care ”conectarea” e doar la un click distanță (uneori nici atât). Totodată, există acum  o ”modă” în a critica tehnologia, care în sine nu e nici rea, nici bună, ea doar este. În schimb putem observa modalitățile în care folosim tehnologia pentru a ”dilua” comunicarea și contactul direct și a spori șansa de a ne aliena unii de alții în loc să o folosim în mod creativ.

   Singurătatea este o realitate pe care o trăim, indiferent de punctul de vedere sau orientarea teoretică prin care o abordăm. Fiecare trecem și vom trece prin oaze de singurătate în viața noastră. Singurătatea poate fi privită chiar ca o limită a existenței umane (Yalom, 1980). Marie-Louise von Franz vedea o soluție la sentimentul de singurătate, deziluzie și lipsă de sens a vremurilor sale în reconectarea omului cu Sinele său – literatura analitică privește Sinele ca instanța organizatoare a psihicului, o întâlnire cu Sinele fiind echivalent cu ”a-ți întâlni propriul tată la o răscruce de drumuri” (ML Franz, 1968). În opinia mea, singurătatea ”cronică” din zilele noastre e un fenomen real, dar mult amplificat de cultura și moda ”self-help”, ”do-it-yourself” și accentul pus pe a performa, excela și ”reuși” de unul singur. Singurătatea este un fenomen natural și evitarea sa îi amplifică efectele. Trăită la ”timpul său”, ea duce doar la o ”așezare” a propriei persoane și pregătește organismul pentru intrarea într-un nou contact și către un nou mod de a fi – propriu și creativ.

   Singurătatea este asociată cu importante riscuri asupra sănătății: depresie, probleme cardiovasculare, somatizare, speranță de viață diminuată, etc. În acest fel, ea este adesea dureroasă, nocivă și uneori debilitantă. Dar, în singurătate și izolare există mereu potențialul creșterii personale profunde. Psihanaliza jungiana vede această evoluție prin prisma întâlnirii cu Sinele, în Gestalt prin trăirea singurătății putem încheia un ciclu lung și dureros și asimilarea creșterii. Însă, indiferent de ”lentila” teoretică prin care privim, putem afirma că, deși dureroasă, singurătatea nu este moartea vitalității și trăirea ei duce la o maturizare personală.

Rușinea și vinovăția în Recidivă

Recovery vs relapse choice road sign

   În ”limbajul” recuperării din adicție se spune că recidiva face parte din procesul vindecării. Recidiva o putem înțelege ca o întoarcere la consum/abuz a persoanei dependente aflate în recuperare (depune efort spre a rămâne abstinent). Definiția anterioară simplifică mult recidiva și recuperarea, dar pentru scopul articolului este suficient să păstrăm în conștiință faptul că recidiva și recuperarea nu sunt separabile. O persoană dependentă care nu se află într-un proces de recuperare nu recidivează, ci doar consumă compulsiv.

   Persoanele dependente adesea evită să rememoreze episoadele de recidivă. Uneori le resping activ, recidivele lor fiind asociate cu trăiri puternice de rușine și sentimentul de eșec personal. Brownell P. (2012) considera asta o ”oportunitate pierdută” a persoanei dependente de a realiza o ”autopsie” a recidivei și a învăța din propria experiență. Scopul fiind adaptarea propriului proces de recuperare – doar nu credeați că recuperarea e ”one size, fits all” (rețetă standard)? Niciun context de viață, oricât de asemănător, nu seamănă cu altul și nici procesul de recuperare nu e valabil pentru toată lumea în aceeași termeni, ci e croit pentru fiecare persoană în parte. Același lucru e adevărat și pentru un proces terapeutic.

   Să revenim însă la subiect – de ce simțim rușine, vinovăție și eșec în raport cu recidiva? Deși pare natural să fie așa, dacă punem întrebarea ”cu voce tare” vedem că răspunsul nu e unul simplist și necesită o abordare multidimensională – dimensiunea afectivă/experiențială (preverbală, ce nu se află la suprafață), dimensiunea ”rațională” (ce este disponibil observației și analizei) și dimensiunea valorică (corelată cu personalitatea).

  1. deși dimensiunea experiențială nu urmează un tipic, putem sugera un ”peisaj” descriptiv al trăirii recidivei – disconfort, ambivalență, dificultate în identificarea corectă a sentimentelor (distincția între trăire pozitivă și trăire negativă devine neclară), conflict interior între dorința de a consuma și dorința de a rămâne pe drumul recuperării, sentimentul de a ”nu avea suficientă voință”. Totuși cel mai des dacă am examina contextul recidivei asemenea unor detectivi am observa că circumstanțele ca recidiva sa devină inevitabilă au fost conturate cu mult înaintea momentului propriu-zis.
  2. dacă dimensiunea experienței se află cu preponderență în sfera afectivă, dimensiunea rațiunii este ferm ancorată în plan cognitiv. Aici apar celebrele erori ale gândirii cu privire la recidivă. Aici avem și posibilitatea cea mai la-ndemână de a examina cum și în ce manieră am ajuns să recidivez. Totuși, după cum am remarcat mai sus, adesea erorile gândirii apar mult după ce recidiva a fost decisă în plan intuitiv. (Brownell, 2012)
  3. dimensiunea valorilor este inseparabil legată de factorii de personalitate a persoanei în cauză, factori care pot varia într-atât de mult încât o analiză pertinentă ar necesita dimensiunile unui tratat de specialitate. Însă, sfera valorică presupune și acele repere pe care persoana le adoptă (uneori fără să știe) din multiple puncte de referință, ex: familie, societate, cultură. În ce privește recidiva, în opinia acestui articol, nicio valoare socio-culturală nu își pune mai puternic amprenta decât importanța acordată ”Voinței”. Voința, capacitatea de ”a face, pentru că așa îmi impun” este plasată pe un piedestal valoric disproporționat față de realitatea bio-psiho-socială pe care trăim. Astfel persoana dependentă, care nu mai deține pârghiile auto-controlului și capacitatea de a gestiona consumul, se simte uneori plasată într-o treaptă de inferioritate. Un ”monument” al acestei realități triste e sfatul generos oferit de persoane care nu trec și nu au trecut prin adicție: ”ca să te lași de X trebuie doar să vrei” …De-ar fi atât de simplu.

  Deși informațiile prezentate nu sunt exhaustive, e important să reflectăm asupra faptului că rușinea, vinovăția și eșecul sunt trăiri puternice, deosebit de intime și care tind spre izolare în plan extern (persoana se simte la o distanță față de celălalt pentru că ceva din el e rușinos și dificil de acceptat) și intern (persoana alege să izoleze parte din sine care e rușinoasă și dificil de acceptat). Rușinea și vinovăția sunt parte din recidivă, cum recidiva este parte a procesului de recuperare. Examinate cu atenție, sensibilitate, respect și, de preferat, cu sprijin din exterior (terapeut, grup de suport,etc.) ele pot fi integrate în ansamblul contextului personal și al procesului de recuperare.

Repere teoretice:

– Philip Brownell (2012), Gestalt Therapy for Addictive and Self-Medicating Behaviours, Ed. Springer Publishng