Comunitatea Umană

          Prin acest articol vom încerca să abordăm o viziune actuală asupra omenirii, prin prisma evenimentelor curente. Termenul de ”comunitate” nu va fi abordat în înțelesul clasic al conceptului ci îl vom considera în sens extins, raportându-ne la întreaga omenire. Alegerea denumirii de ”Comunitate Umană” va căpăta sens la finalul articolului.

          În ultima vreme lumea noastră este o scena unor schimbări rapide, radicale și adesea imprevizibile – terorism, schimbări geopolitice, instabilitate, regres ecologic dar și acte de curaj și asumare. Există o multitudine de resurse bune online care analizează schimbările geo-politice, ecologice și sociale însă, pentru scopul articolului noi ne vom îndrepta atenția către repercusiunile psihologice, atât individuale cât și pe scară mai largă. Efectele de suprafață (evidente și pentru ”psihologul de facebook”) sunt stări de teamă, revoltă și incertitudine cu privire la ce se întâmplă și unde ne îndreptăm. Dacă privim însă mai îndeaproape putem remarca ceva fascinant și aparent îngrijorător, anume o distorsionare tot mai ascuțită în relațiile inter-personale în contextul unor divizări foarte tranșante a opiniilor. Să ofer un exemplu – poți fi doar pentru sau împotriva lui Trump, nu există zonă de mijloc sau dialog! Ori ești împotrivă și-l consideri o greșeală abominabilă ori ești pentru și ești un rasist homofob (exemplul diferă în funcție de perspectiva abordată) – Acest gen de scindare și diviziune, fermă cât zidurile Cartaginei, bineînțeles nu e productivă și rareori duce spre o rezoluție creativă, mai curând având efectul de enclavizare și radicalizare taberelor implicate. Însă, dacă privim cu detașarea unui observator din culise putem vedea ceva, poate mai încurajator, anume că din acest context al cantonării în tabere, apar (destul de repede) multe voci care caută ceva diferit, nu doar o rezoluție la conflict ci chiar ceva ce transcede conflictul în sine. Un exemplu bun poate fi cazul mai sus-enunțat al Acordului de la Paris: încălzirea globală privește întreaga omenire, depășind clar granița individuală (cu toții vrem ca urmașii noștri să moștenească o planetă sănătoasă). Acum o întrebare firească ar fi – ”dacă oamenii caută să înțeleagă, de ce pare că diviziunile se adâncesc?”. Deși nu dețin un răspuns clar, ipoteza pe care o avansez este că nevoia de schimbare și conștientizarea preced integrarea necesară pentru a produce transformarea inter-personală. Într-un limbaj mai nepretențios: mai întâi simțim (nevoia), apoi începem să fim conștienți și abia apoi punem în acțiune și atunci, în mod natural, apare schimbarea în relație cu celălalt.

          Între anii 2005-2008 a fost scrisă seria de benzi desenate ”All Star Superman”, devenit desen animat în 2011 în care bine-cunoscutul erou, Superman trebuie să facă față unei provocări diferită: află că este pe moarte. Fiind apropiat de momentul morții sale el își acceptă condiția, exprimând chiar recunoștință pentru viața spectaculoasă pe care a trăit-o. În același timp Superman este arhetipul eroului salvator și își dorește ca lumea să fie în siguranță și când el nu va mai fi. Superman, în loc să realizeze asta eliminând răul, alege o cale diferită, oferind o lecție, prin propria persoană de a trăi și muri frumos. Exemplul său, dublat de acțiune, reușește să aducă schimbare chiar și în inima celui mai mare adversar al său. Voi menționa aici că un model personal neînsoțit de acțiune e cam la fel de util ca o mașină performantă fără roți. Și totuși Superman, ați putea spune, este doar un personaj fictiv. Mesajul său însă, este unul profund uman. Superman are putere nelimitată, poate face orice, dar alege să se ofere pe sine drept exemplu și astfel nu abuzează de puterea sa. Nu din cauza înfrânării vreunui cod moral draconic, ci doar pentru că e conștient de sine și de lumea în care trăiește. Ca și Superman și noi avem o putere covârșitoare, dar prea puțin conștientizată și mult umbrită de frustrarea cotidiană continuă și cumulată.

          Din această paralelă cu Superman ce putem învăța este că schimbarea sănătoasă poate lua ființă din trăirea exemplului propriu, din a fi ambasadorul schimbării pe care ne-o dorim în jurul nostru sau în inima și gândurile celor din jur (ex: ”vrei ca alții să fie toleranți? Fii tolerant.”). Pare prea simplu? În esență e o mișcare făcută din interior către exterior, care se transformă într-un ciclu reciproc. Cu greu voi putea veni spre tine dacă nu simt plăcerea, curiozitatea sau bucuria de a-ți simți și împărtăși prezența. Și dacă simt, dar nu înțeleg ce simt sau mă tem de ce simt, atunci contactul e distorsionat, evitat sau bruscat. Și dacă interacționez cu frica pe care o simt din partea ta, voi răspunde la acea frică, nu la ce se află în dincolo de ea. Și astfel devenim co-autorii unui ciclu toxic de teamă și suspiciune. Pe când dacă îndrăznim să apropiem cu grijă și plăcere-de-a-fi cu celălalt, atunci răspunsul va fi pe măsură și ciclul care va lua formă va fi unul bogat, hrănitor și viu.

          Probabil că prea puțin din ce am expus mai sus pare aplicabil acum. Însă, pentru mine ideea de comunitate presupune interacțiune și relaționare, ca un mod de a insufla sens. O Comunitate Umană este omenirea cu un sens care derivă dinăuntrul ei, nu dinafara sa. și o asemenea comunitate poate exista, în măsura în care fiecare din noi putem și ne dăm voie să existăm cu totul, atât nouă înșine cât și unii altora.

Anunțuri

Către un model psihologic al corupției

Apăi, oricine ajunge la putere fură. Să fure! Dar să mai facă ceva și pentru noi.” – o aberație dureroasă și, din păcate, mult prea familiară. ”Puterea” (=funcția publică) este un soi de premiu care de-ndată ce se află în posesia norocosului câștigător, justifică folosirea sa în orice scop sau mod este văzut de cuviință, inclusiv abuziv sau fraudulos, ca și cum ar avea titlu de proprietate asupra ei. Dacă explicația de mai sus are calitatea de a ridica câteva sprâncene poate merită să aplecăm un ochi curios asupra întrebării ”Cum am ajuns aici”? Și pentru a răspunde la ”cum” trebuie să stabilim ce înseamnă ”aici”. De dragul simplității voi aborda aici-ul situației într-un sens cât mai larg, anume: normalizarea și expansiunea cvasi-epidemică al abuzului de putere din postura reprezentantului public – normalizare menționată mai sus o vom considera ca fiind justificată atât de confirmarea prin vot cât și prin atitudini sociale permisive față de încălcarea legii, de genul celei ilustrate mai sus.

În lucrarea de față, voi argumenta și propune o tipologie psihologică (un tip de ”caracter”) al funcționarului/demnitarului corupt. Înainte voi menționa că tipologia abordată nu va fi pentru a descrie un tip de persoană, căci, un funcționar corupt asemenea oricui, este o ființă unică, oricât ar fi de dezagreabilă. Tipologia pe care o propun este mai curând o tipologie al procesului ce are loc în sinele persoanei corupte. Conform conceptului avansat de P. Goodman: ”o tipologie nu se dorește a fi o metodă care să distingă între tipuri de persoane ci ca o structură a experienței nevrotice singulare”. În cazul nostru vom considera nevroza ca fiind instalată atât la nivelul individului corupt din postură publică, cât și o nevroză a societății.

Pentru a înțelege procesualitatea este nevoie să conturăm trei funcții inter-dependente, anume:

i. un criteriu de sănătate

ii. caracterul persoanei corupte

iii. înțelegerea fenomenului pe fundalul socio-cultural actual.

i. În ce privește criteriul pentru sănătate (prefer termenul sănătate celui de normalitate) este necesar a ne delimita ferm de obișnuitele ”capcane” din practica și cercetarea clinică – în primul rând orice criteriu ”ideal” de sănătate este lipsit de sens, pentru că nu există. În al doilea rând, a merge pe calea unei conceptualizări multi-dimensionale diluează valoarea practică a cercetării. Ca atare, propun un criteriu bazat pe funcționalitate și dezvoltat euristic – anume, ca o societate modernă să funcționeze, are nevoie de organizare. Pentru a fi organizată are nevoie de un stat (pentru simplitate vom ignora alternative statale). Ca acel stat să nu fie totalitar sau, la polul său opus, anarhic, trebuie să îndeplinească trei condiții: distribuție echitabilă a puterii, alegeri libere și reprezentativitatea funcției publice. Alegeri libere și reprezentativitatea funcției publice deși par două aspecte distincte sunt în fapt inseparabile (ca plămânii și oxigenul). Aceste două aspecte inseparabile sunt esențiale pentru o societate sănătoasă. Pentru a defini reprezentativitatea trebuie clarificat faptul că funcția publică are în mod necesar rolul simbolic de coalizare al puterii voinței populară, fiind o reflexie al acesteia. Persoana aleasă sau numită în funcție publică respectă obligatoriu această voință, rolul său fiind acela de a servi poporul/grupul de referință pe care-l reprezintă. Formularea poate părea romanțată, dar la orice formă de analiză critică sau de simț comun înțelesul rămâne la fel. De ce? Pe de-o parte pentru că reprezentantul public este lipsit de sens în afara criteriului reprezentativității. Pe de altă parte o distribuție a puterii nu își are nici ea sensul înafara reprezentativității, aici fiind vorba de feudalism.

ii. Caracterul funcționarului (reprezentantului) corupt – pentru început vom analiza persoana coruptă ca un organism în contact permanent cu mediul său, iar sinele ca un proces. Menționez ca o condiție limitativă a analizei faptul că singura sursă de informare este comportamentul și atitudinile observabile din spațiul public. (Dar dacă vreun demnitar acuzat sau condamnat pentru corupție este dispus să participe la un interviu clinic, vă asigur de toată deschiderea și profesionalismul meu.)

Ce poate fi remarcat în primul rând este disocierea persoanei corupte din funcție publică față de baza socială pe care o reprezintă, ba chiar o distanțare față de însăși ideea de reprezentativitate. Rareori simțim că persoanele aflat în posturi publice ne reprezintă – deopotrivă exemplele ”pozitive” (pe care parcă ”nu-i merităm”) și ”negative” (disocierea aici e evidentă – ex: ”ăștia sunt chiar hoți, nu ca mine care fur doar x sumă” sau ”da-i naibii, toți sunt o apă și-un pământ” – subtextul fiind ”spre deosebire de mine”, etc.).

O situație intrigantă, care ar putea sugera o disociere mai profundă a societății, dar pentru scopul lucrării ne vom îndrepta discriminator atenția către funcționarul corupt din al doilea exemplu, cel care ”chiar” fură. Într-o primă etapă menționăm că persoana coruptă se reprezintă doar pe sine, identificându-se puternic cu funcția sa (sau influența și prestigiul pe care-l oferă). Deși suntem obișnuiți să privim persoane din funcții de conducere, mai ales cele autoritare, ca fiind bărbați puternici (sau femei puternice), trebuie remarcat că simbioza cu un rol secundar sugerează mai curând o personalitate ciuntită și slab-conturată. Pentru a argumenta afirmația anterioară este nevoie să înțelegem ideea de sine ca un proces. Sinele este instanța organizatoare a conștiinței și experienței individului (Antonio R. Damasio, 2010 și  Perls, Hefferline&Goodman, 1951). Pe parcursul existenței individul crește și se dezvoltă preluând, asimilând și respingând aspecte din mediul lor. Asimilarea, respectiv respingerea se realizează cu ajutorul funcțiilor sinelui, dintre care, din dorința de a simplifica cât mai mult, voi aminti doar ego-ul, aceasta fiind instanța decizională, care se ocupă efectiv de asimilare a ce este de dorit a fi asimilat din mediu, respectiv de alienarea a ce nu este de dorit a fi asimilat din mediu (Perls, Hefferline&Goodman, 1951, p. 411-415). Analizând caracterului oficialului corupt putem observa cu ușurință și obiectivitate o evidentă îngustare a câmpului experiențial – ego-ul se identifică cu capitalul său de putere și folosirea ei frauduloasă/abuzivă (ex: ”eu decid pentru c-am fost ales!” sau ”nu este furt, este business”, etc.), în schimb alienând importante mesaje și aspecte din mediul său ce vin în contradicție, cum ar fi civism sau moralitate (de ex. mesaje de tip ”să iau ce nu este al meu e greșit” nu ajung a fi asimilate). Astfel, putem avansa ipoteza, că oficialul corupt dezvoltă egotism în raport cu mediul său. În accepțiunea lui Goodman, egotismul presupune ”un interes disproporționat al persoanei pentru identitatea și granițele proprii, în detrimentul contactului cu mediul”. Egotismul nevrotic, ne arată Goodman, conduce persoana spre a domina mediul său și a substitui realitatea cu propria persoană, posibil pentru a-și diminua angoasa de a pierde controlul și a fi abandonat prematur (Perls, Hefferline&Goodman, 1951, p. 456-457).

Astfel, în cazul oficialului nostru corupt ego-ul devine tot mai ”îngust”. În nevroză funcțiile ego-ului sunt oricum restrânse. În nevroza persoanei corupte, ego-ul este ermetic închis (egotism), fiindu-și suficient sieși. Asta ar putea veni ca o punere în context a sentimentului generalizat de distanțare a societății față de oficialii aleși – ”nu le pasă”, ”parcă nu înțeleg ce vrem de la ei” sau ”îi doare undeva de noi”. În fapt, mesajul social, deși senzorial este receptat, nu mai poate fi preluat și asimilat de aparatul psihic al persoanei corupte, dialogul fiind ineficient și poate chiar inutil. Bineînțeles, societatea (ea însăși având un proces de tip nevrotic) dispune de alte mijloace de reglementare al unor conflicte intra-sociale, de ex: nesupunere civică, protest pașnic, petiții, educare publică, etc. (Pe care tot mai mult le regăsim puse în practică)

Astfel vom încheia cu punctul iii. contextul socio-cultural actual: ideal și idilic ar fi ca schimbările sociale și schimbările intra-personale a reprezentanților publici să fie concomitente și similare calitativ. Însă, nu sunt. Atunci cum trebuie procedat când o societate treptat iasă dintr-o dinamică nevrotică, însă reprezentanții publici nu? În primul rând, trebuie amintit că acest fapt vine ca o consecință a distanțării sociale de reprezentarea publică, care a permis închistarea unor reprezentanți publici într-o dinamică egotistă, denaturând atât actul civic de a servi interesul public din calitatea de reprezentant, cât și actul de a forma servitori publici potriviți din baza socială. În contextul nostru prezent, consider că de dorit este micșorarea distanței dintre baza socială și reprezentanța publică, distanțare care oricum este ne-naturală, societatea și reprezentanța sa fiind în realitate intrinsec legate una de alta din toate timpurile.

–––––––––––––––––––––––––

Înainte să închei doresc să menționez studiul comprehensiv al lui Daniel David – Psihologia poporului român: profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală care oferă o perspectivă alternativă și valoroasă celor enunțate mai sus. Formatul fizic este ușor de găsit și rezumate cu punctele esențiale sunt disponibile online.

Dependență și Tom Hardy

 

          În relație cu subiectul dependenței constat că mă pot raporta în trei feluri distincte – cea a dependentului, cea a profesionistului și cea a observatorului curios, care reunește elemente din primele două. Însă acum voi scrie doar din perspectiva personală de dependent. De ce? Din cauza lui Tom Hardy. Deși pare, nu-i o glumă. De curând am avut șansa să descopăr acest clip pe youtube. Pentru cei care nu știu cine-i Tom Hardy nu-i o problema, e suficient să știți că e un actor, destul de celebru. Tom Hardy este și alcoolic, abstinent de 13 ani. În clipul de mai sus el oferă un interviu unui reprezentant al Prince’s Trust, o fundație care se ocupă, printre altele, cu recuperarea dependenților.

          Tom Hardy își împărtășește succint experiența și răspunde, curajos zic eu, la întrebări pe care nu le auzi în interviuri uzuale, de ex: ”what are you afraid of?”(”de ce te temi?”) la care el răspunde simplu ”everything” (”de orice”). Nu voi face o analiză a întreg interviului, el e disponibil pe internet pentru cine dorește să-l vadă. Vreau să discut, în schimb, despre ce a trezit în mine. Tom Hardy afirmă, simplu și autentic că e un ”dependent și alcoolic” și spune (tradus aproximativ) ”mintea mea e cam șubredă, așa că trebuie să fiu umpic atent”. Nu știu dacă impactul e dat de faptul că Tom Hardy e atât de cunoscut sau de claritatea și inocența vorbelor sale sau ambele, dar în momentul în care l-am auzit mi-aș fi dorit să pot să plâng. N-am plâns, dar cuvintele lui m-au atins și m-au bucurat și întristat. Ca să înțelegeți ce am trăit trebuie să știți că dependența este și o boală care însingurează. Stigma și judecata cu a fi dependent sunt grele dar nu imposibil de dus, dar experiența interioară a rușinii de a fi dependent și lipsit de putere față de drog e aproape imposibil de dus de unul singur. Dacă mai pui deasupra și realizarea, cu care cei mai mulți dependenți se luptă, că tu ești vinovat pentru halul în care-ai ajuns poți garanta că omul își va duce ”crucea” în solitudine și tăcere. Bineînțeles, o asemenea situație vine în sprijinul dependenței.

          În recuperarea acceptarea adicției e printre cei mai grei, dar semnificativi pași. Pentru unii pacienți în recuperare acceptarea poate fi chiar obiectivul principal. Pentru alții acceptarea vine ușor, dar se aplică greu. Pentru cine nu e familiarizat cu dependența (fie ea de alcool, păcănele sau droguri) trebuie înțeles că experiența persoanei dependente de a-și consuma drogul este a-tot-cuprinzătoare. Nu mai lasă loc de altceva: alte trăiri, alte persoane, alte ambiții. Consumul, abuzul și intoxicația (”high”-ul) devine scop în sine, aparent. Dar abia după o perioadă de abstinență se remarcă temeri, angoase și frici care stau în culise. Despre efectele dependenței nu cred că e nevoie să vorbesc, probabil oricine citește aceste cuvinte cunoaște măcar o instanță a unei persoane care ”și-a distrus viața” cu băutura/droguri. Însă ce este cu adevărat fascinant e ce se află în spatele unui comportament aparent auto-distructiv. În termeni simpli putem spune că suntem cu toții înzestrați cu voință proprie, ajutată de conștiință, mai mult sau mai puțină, în funcție de caz (de ex: când dormim încetăm să fim conștienți). Mare lucru, să fii înzestrat cu voință. Însă voința noastră are limitele sale, pe care le experimentăm mai mult sau mai puțin în fiecare zi, dar fără să băgăm prea mult de seamă. A trece peste propria voință nu e o experiență plăcută, dar în situațiile uzuale de zi cu zi e una suportabilă și acceptabilă de cele mai multe ori. Când ești dependent însă, te izbești cu adevărat de limitele înfiorătoare ale voinței umane, mai precis de imposibilitatea de a opri un obicei sau comportament care știi că îți provoacă ție și altora suferință. Un lucru dificil de acceptat. Omul vede că nu se poate abține (de la drog) dar susține vehement că se poate lăsa ”oricând” prin propria voință. Că dacă nu, ar însemna că voința lui nu mai e bună de nimic, nu? Bineînțeles că nu, înseamnă doar că a cunoscut limitele voinței sale. Mulți nu le cunosc, ar putea  considera asta chiar un fel de privilegiu! Dar, din păcate, experiența e una cu totul diferită – durere, rușine, neîncredere și încrâncenarea de a se răscumpăra cumva. Toate astea pun umărul la ne-acceptarea adevărului simplu. Da, există un adevăr. Adevărul e că nu te poți controla, drogul va fi mereu mai puternic decât tine și singur, cel mai probabil, nu vei reuși.

          Asta e o formă a adevărului, așa cum o formulez eu. Nu e exhaustivă. Dar fără o acceptare sobră a raportului disproporționat de putere dintre drog și persoana dependentă orice recuperare rămâne doar un basm frumos, fără efect și chiar nociv. De fapt, drogul în sine, e un basm, o iluzie seducătoare, care promite eliberare în cel mai frumos ambalaj imaginabil. Am menționat mai sus că în plin abuz, persoana dependentă nu mai are loc de altă experiență sau trăire. Ei, nici în deplinătatea puterii ei de seducție, iluzia eliberării prin drog nu lasă loc de altceva în câmpul conștiinței. Totul se rezumă la ”poate de data asta va fi diferit” , ”doar un pahar/fum” sau variații ale acestora. Ulterior, consumul se transformă în abuz, de cele mai multe ori aproape instantaneu. Dar abia după ce apun ”aburii beției” situația se arată în deplinătatea ororii sale – atunci sentimentul de rușine copleșitoare invadează toate simțurile. Atunci apar falsele-promisiuni, încercările de mântuire – ”Gata! Asta e ultima data! Nu se mai poate așa..”. Dar bineînțeles că se mai poate, mereu se mai poate. În acest sens, adicția nu trebuie privită ca o gaură fără fund, ci mai curând ca un cerc întrerupt care se repetă la nesfârșit și în aproximativ același fel. În termeni gestaltiști vorbim de un ciclu (al contactului/experienței) întrerupt, neîncheiat, unde nu are loc etapa de asimilare a experienței, fără de care nu putem învăța și integra întâmplarea. În locul asimilării apare rușinea și vinovăția, sentimente care oricât de natural ni s-ar părea să-și facă simțită prezența în acel moment, nu fac decât să contribuie la conservarea adicției. Nu voi continua aici cu o analiză a procesului dependenței, dar am dorit să creionez realitatea aspră și necosmetizată a vieții unui dependent.

          Personal, pentru mine descoperirea parcursului lui Tom Hardy a venit ca o mângâiere, din mai multe motive, unele expuse mai sus. Dacă e ceva ce merită învățat și aplicat din gestul lui Tom nu e îndemnul său de la final, ”follow your dreams”, deși nici acesta nu-i rău. E ceea ce face ce e valoros, anume faptul că vorbește deschis și asumat despre adicția sa și condiția sa de dependent. Dependența însingurează și supraviețuiește în cotloanele minții care se luptă să ”reușească singur”, agățându-se de o iluzie a puterii. Poate unii reușesc, dar pentru mine o dovadă reală de putere e puterea de a accepta, smerit, că ești doar om, ai limite și nu poți reuși de unul singur. În definitiv, cred că oricine ar fi deacord că nu e nici o rușine în asta. Și pentru mine, ca dependent, Tom Hardy mi-a oferit curajul să scriu acest articol. Pe această cale urez mult succes și curaj tuturor celor care se află pe acest drum lung și anevoios al recuperării și celor care încă nu au luat primii pași.