Dependență și Tom Hardy

 

          În relație cu subiectul dependenței constat că mă pot raporta în trei feluri distincte – cea a dependentului, cea a profesionistului și cea a observatorului curios, care reunește elemente din primele două. Însă acum voi scrie doar din perspectiva personală de dependent. De ce? Din cauza lui Tom Hardy. Deși pare, nu-i o glumă. De curând am avut șansa să descopăr acest clip pe youtube. Pentru cei care nu știu cine-i Tom Hardy nu-i o problema, e suficient să știți că e un actor, destul de celebru. Tom Hardy este și alcoolic, abstinent de 13 ani. În clipul de mai sus el oferă un interviu unui reprezentant al Prince’s Trust, o fundație care se ocupă, printre altele, cu recuperarea dependenților.

          Tom Hardy își împărtășește succint experiența și răspunde, curajos zic eu, la întrebări pe care nu le auzi în interviuri uzuale, de ex: ”what are you afraid of?”(”de ce te temi?”) la care el răspunde simplu ”everything” (”de orice”). Nu voi face o analiză a întreg interviului, el e disponibil pe internet pentru cine dorește să-l vadă. Vreau să discut, în schimb, despre ce a trezit în mine. Tom Hardy afirmă, simplu și autentic că e un ”dependent și alcoolic” și spune (tradus aproximativ) ”mintea mea e cam șubredă, așa că trebuie să fiu umpic atent”. Nu știu dacă impactul e dat de faptul că Tom Hardy e atât de cunoscut sau de claritatea și inocența vorbelor sale sau ambele, dar în momentul în care l-am auzit mi-aș fi dorit să pot să plâng. N-am plâns, dar cuvintele lui m-au atins și m-au bucurat și întristat. Ca să înțelegeți ce am trăit trebuie să știți că dependența este și o boală care însingurează. Stigma și judecata cu a fi dependent sunt grele dar nu imposibil de dus, dar experiența interioară a rușinii de a fi dependent și lipsit de putere față de drog e aproape imposibil de dus de unul singur. Dacă mai pui deasupra și realizarea, cu care cei mai mulți dependenți se luptă, că tu ești vinovat pentru halul în care-ai ajuns poți garanta că omul își va duce ”crucea” în solitudine și tăcere. Bineînțeles, o asemenea situație vine în sprijinul dependenței.

          În recuperarea acceptarea adicției e printre cei mai grei, dar semnificativi pași. Pentru unii pacienți în recuperare acceptarea poate fi chiar obiectivul principal. Pentru alții acceptarea vine ușor, dar se aplică greu. Pentru cine nu e familiarizat cu dependența (fie ea de alcool, păcănele sau droguri) trebuie înțeles că experiența persoanei dependente de a-și consuma drogul este a-tot-cuprinzătoare. Nu mai lasă loc de altceva: alte trăiri, alte persoane, alte ambiții. Consumul, abuzul și intoxicația (”high”-ul) devine scop în sine, aparent. Dar abia după o perioadă de abstinență se remarcă temeri, angoase și frici care stau în culise. Despre efectele dependenței nu cred că e nevoie să vorbesc, probabil oricine citește aceste cuvinte cunoaște măcar o instanță a unei persoane care ”și-a distrus viața” cu băutura/droguri. Însă ce este cu adevărat fascinant e ce se află în spatele unui comportament aparent auto-distructiv. În termeni simpli putem spune că suntem cu toții înzestrați cu voință proprie, ajutată de conștiință, mai mult sau mai puțină, în funcție de caz (de ex: când dormim încetăm să fim conștienți). Mare lucru, să fii înzestrat cu voință. Însă voința noastră are limitele sale, pe care le experimentăm mai mult sau mai puțin în fiecare zi, dar fără să băgăm prea mult de seamă. A trece peste propria voință nu e o experiență plăcută, dar în situațiile uzuale de zi cu zi e una suportabilă și acceptabilă de cele mai multe ori. Când ești dependent însă, te izbești cu adevărat de limitele înfiorătoare ale voinței umane, mai precis de imposibilitatea de a opri un obicei sau comportament care știi că îți provoacă ție și altora suferință. Un lucru dificil de acceptat. Omul vede că nu se poate abține (de la drog) dar susține vehement că se poate lăsa ”oricând” prin propria voință. Că dacă nu, ar însemna că voința lui nu mai e bună de nimic, nu? Bineînțeles că nu, înseamnă doar că a cunoscut limitele voinței sale. Mulți nu le cunosc, ar putea  considera asta chiar un fel de privilegiu! Dar, din păcate, experiența e una cu totul diferită – durere, rușine, neîncredere și încrâncenarea de a se răscumpăra cumva. Toate astea pun umărul la ne-acceptarea adevărului simplu. Da, există un adevăr. Adevărul e că nu te poți controla, drogul va fi mereu mai puternic decât tine și singur, cel mai probabil, nu vei reuși.

          Asta e o formă a adevărului, așa cum o formulez eu. Nu e exhaustivă. Dar fără o acceptare sobră a raportului disproporționat de putere dintre drog și persoana dependentă orice recuperare rămâne doar un basm frumos, fără efect și chiar nociv. De fapt, drogul în sine, e un basm, o iluzie seducătoare, care promite eliberare în cel mai frumos ambalaj imaginabil. Am menționat mai sus că în plin abuz, persoana dependentă nu mai are loc de altă experiență sau trăire. Ei, nici în deplinătatea puterii ei de seducție, iluzia eliberării prin drog nu lasă loc de altceva în câmpul conștiinței. Totul se rezumă la ”poate de data asta va fi diferit” , ”doar un pahar/fum” sau variații ale acestora. Ulterior, consumul se transformă în abuz, de cele mai multe ori aproape instantaneu. Dar abia după ce apun ”aburii beției” situația se arată în deplinătatea ororii sale – atunci sentimentul de rușine copleșitoare invadează toate simțurile. Atunci apar falsele-promisiuni, încercările de mântuire – ”Gata! Asta e ultima data! Nu se mai poate așa..”. Dar bineînțeles că se mai poate, mereu se mai poate. În acest sens, adicția nu trebuie privită ca o gaură fără fund, ci mai curând ca un cerc întrerupt care se repetă la nesfârșit și în aproximativ același fel. În termeni gestaltiști vorbim de un ciclu (al contactului/experienței) întrerupt, neîncheiat, unde nu are loc etapa de asimilare a experienței, fără de care nu putem învăța și integra întâmplarea. În locul asimilării apare rușinea și vinovăția, sentimente care oricât de natural ni s-ar părea să-și facă simțită prezența în acel moment, nu fac decât să contribuie la conservarea adicției. Nu voi continua aici cu o analiză a procesului dependenței, dar am dorit să creionez realitatea aspră și necosmetizată a vieții unui dependent.

          Personal, pentru mine descoperirea parcursului lui Tom Hardy a venit ca o mângâiere, din mai multe motive, unele expuse mai sus. Dacă e ceva ce merită învățat și aplicat din gestul lui Tom nu e îndemnul său de la final, ”follow your dreams”, deși nici acesta nu-i rău. E ceea ce face ce e valoros, anume faptul că vorbește deschis și asumat despre adicția sa și condiția sa de dependent. Dependența însingurează și supraviețuiește în cotloanele minții care se luptă să ”reușească singur”, agățându-se de o iluzie a puterii. Poate unii reușesc, dar pentru mine o dovadă reală de putere e puterea de a accepta, smerit, că ești doar om, ai limite și nu poți reuși de unul singur. În definitiv, cred că oricine ar fi deacord că nu e nici o rușine în asta. Și pentru mine, ca dependent, Tom Hardy mi-a oferit curajul să scriu acest articol. Pe această cale urez mult succes și curaj tuturor celor care se află pe acest drum lung și anevoios al recuperării și celor care încă nu au luat primii pași.

Oportunitatea singuratății

Acest articol este o adăugare la ultima parte din ”A trăi liber III” (link aici).

       În urma sugestiei unui om drag mie (care întâmplător este și un terapeut de excepție), am decis să dezvolt ultima parte a eseului III din seria despre libertate. Anume, voi vorbi despre implicațiile singurătății ca o oportunitate de auto-descoperire și de contact cu sine și cum putem ajunge acolo.

        Pentru cine este interesat, vă invit să reluați articolul precedent (link sub titlu) pentru întreaga argumentație privind implicațiile fricii de singurătate, aici nu le voi relua. Menționez doar metafora ”saltul în necunoscut” care, cu nuanțe artistice, cred că surprinde frumos situația de a fi prezent în condiția de sigurătate – o nebuloasă incertă, înspăimântătoare și aproape copleșitoare, dar totodată de o frumusețe greu de pus în cuvinte și bogată în posibilități. Irvin Yalom, foarte frumos, ne vorbește, argumentând asupra incertitudinii pe care moartea o aduce cu sine, că și dinainte de a ne naște era tot o nebuloasă, o incertitudine, dar noi tindem să ne preocupăm mult mai puțin de această incertitudine decât de cea de la finalul vieții. Aici am putea argumenta: ”Păi da e și firesc! Acum mă preocup, că doar am ceva de pierdut!”, un bun argument, dificil de respins. Dar, am putea pune întrebarea: ai cu adevărat ceva de pierdut? Faptul de a fi în viață nu este o decizie conștientă pe care ai luat-o, nici măcar părinții tăi nu au luat-o ei doar și-au dorit (sau nu!) copii. Faptul de a-ți trăi viața în deplinătatea posibilităților și cu conștiința de care ești capabil poate constitui o decizie. Atunci ce ai pierdut de fapt? A pierde implică a deține, a dobândi, ori faptul de a fi în viață nu l-ai dobândit niciodată, este pur și simplu ceva ce nu are legătură cu tine. Cu cine/ce are legătură este discutabil și depinde de perspectiva fiecăruia – Divinitate, selecție naturală, Energie Cosmică, șansă imparțială, etc. Personal, eu nu știu și nu pretind a avea capacitatea de înțelege, dar am capacitatea de accepta. Accept că sunt viu și că asta nu ține de mine, dar ce fac cu viața mea, ține întru totul de mine.

         Făcând o paralelă cu condiția singurătății, putem spune, de asemenea, că a nu fi singur (însemnând a fi înconjurat de alte persoane, familie, soț/soție, copii, prieteni, iubiți, colegi, străini, etc.) e ceva ce nu ține de tine, e o șansă, un cadou, trecător cel mai adesea, dar nu mai puțin frumos sau valoros. Tocmai încercarea disperată de a controla prezența altora în viața noastră ne aruncă într-un ”Iad” al disperării și dependenței. Cred că e de bun simț să afirm că prezența sau absența altora din viața noastră ține doar în mică măsură de noi, altminteri vorbim de un sistem totalitar, ori ca și oameni deși tânjim după companie, cel mai adesea dorim ca această companie să aibă loc într-o atmosferă de consimțire și reciprocitate. Și în majoritatea timpului, pentru majoritatea oamenilor, această companie există. Putem răsufla cu ușurare. Totuși, majoritatea oamenilor în cursul vieții vor avea de-aface cu momente de singurătate, mai mult sau mai puțin extinse și/sau intense. Ținând cont de perspectiva pe care o propun – anume că singurătatea ca și existența/absența vieții se află dincolo de puterea controlului nostru, ce ne rămâne, în mod natural, este acceptarea a ceea ce este. Acceptarea singurătății poate fi un act deosebit de frumos cu multe posibilități și nuanțe! Singurătatea, ca și termen are din start o conotație destul de negativă, sugerează o lipsă a ”ceva”. O lipsă artificială, dupa cum am dedus, pentru că o lipsă presupune a fi deținut ceva, ori compania altora este un cadou, nu o posesie. Așadar singurătatea nu poartă cu sine o lipsă, dar ce? În singurătate putem descoperi un Univers nebănuit de profund, în al cărui centru stă ființa noastră – un spațiu intim, cald și cu multă liniște. Un spațiu, al nostru, care devine al nostru când ni-l asumăm și pentru asta avem nevoie să fim conștienți de el. Voi propune aici 3 exerciții la-ndemâna oricui de a intra în contact cu propria persoană în momente de singurătate. Toate acestea presupun două condiție preliminare esențiale, fără de care cele trei sugestii sunt inutile, anume:

  1. Oprește-te din ce faci – griji, planuri, curățenie, comisioane, știi la ce mă refer, sarcini sau gânduri de ”umplutură”. Te rog, oprește-te. E timp suficient și după.
  2. Stai cu ce este. ”Ancorează-te” în prezentă, acordă-ți atenție, fără să te concentrezi la ceva anume sau să raționalizezi. Poate fi mai dificil la început, înțeleg. Dar insist, stai cu tine și cu ceea ce este în acest moment.

Dacă ai reușit atunci:

  1. Respirația – acordă atenție respirației tale, observă cum expiri și inspiri. După un timp, inspiră adânc, atât cât poți (nu exagera) și expiră și repetă. E posibil să apară stări, sentimente, gânduri. Continuă să acorzi atenție respirației tale. Poți face acest exercițiu cu ochii închiși. Scopul – respirația este sistemul de suport esențial al omului cu implicații profunde în psihoterapie, dar pentru ce ne-am propus are scopul de a ne facilita contactul cu noi și cu sprijinul în sine, de care dispunem cu toții în orice moment.
  2. Cine sunt? – ia o foaie și enumeră cât mai multe răspunsuri la întrebarea ”cine sunt?”, preferabil din unul sau câteva cuvinte. Minim 10 răspunsuri, maxim câte vrei. E foarte important să faci acest exercițiu cu seriozitate si să cântărești cu atenție tot ce pui pe hârtie. După ce ai terminat lista și ești mulțumit, recitește-o atent și taie jumătate din răspunsuri, care consideri că te reprezintă într-o mai mică măsură. Bun, acum recitește lista cu atenție și taie din răspunsuri până rămâi cu trei. E foarte important să alegi cele trei care consideri că te reprezintă cel mai bine, nu te grăbi și acordă-ți suficient timp, meditează asupra a ce ai scris, pune-ți întrebări, cântărește atent fiecare decizie. După ce ai rămas cu cele mai reprezentative 3 răspunsuri analizează-te atent în raport cu ele. Și acum din cele trei, elimină două. Până rămâi cu acel răspuns în care te regăsești cel mai mult. De asemenea, nu te grăbi, acordă-ți tot timpul de care ai nevoie. Când ai reușit să ajungi la ultimul acordă atenție acelui răspuns, indiferent ce este – o calitate, un defect, o afirmație, o amintire. Meditează asupra lui și asupra ta. Acum, taie-l de pe listă. Nu te panica. Nimeni nu este reductibil la o listă. Acum că ai ”supraviețuit” procesului e posibil să fi mai aproape de tine într-un mod mai autentic și mai puțin superficial. Acum, dacă dorești, poți să rămâi în starea asta și să meditezi asupra ta – ce vrei cu adevărat? ce simți? ce faci acum? Scopul – dacă ne imaginăm o persoană ca având straturi multiple, pe o axă de la superficialitate la autenticitate atunci cu acest exercițiu ”decojim” strat cu strat până ajungem mai aproape de sine. Acest exercițiu necesită timp mai îndelungat și condiții speciale (ideal este să fi singur). Nu îl recomand pentru persoane care tind să supra-analizeze tot (da, la tine mă refer!).
  3. Arată-ți că îți pasă! – acest exercițiu este elegant de simplu, distractiv și recomandabil oricui! Pentru un timp (minim o oră) poartă-te cu tine ca și cum te-ai purta cu un iubit/iubită pe care vrei să îl/o răsfeți din toată inima. Acordă-ți atenție, dar și afecțiune! Fii duios cu tine, spune-ți cuvinte frumoase chiar dacă ți se pare caraghios, mângâie-ți părul. Dă-ți frâu liber chiar dacă e dificil la început! Oferă-ți un timp de calitate cu tine, fă ceva special pentru tine ca și cum ai face-o pentru o persoană după care ești de-a dreptul înnebunit/ă. Gătește-ți o cină gustoasă, fă o baie luuungă cu spumă sau orice ți-ai dori ca altcineva să-ți ofere cu dragoste. Fii în contact cu senzațile tale, dă-ți voie o oră să simți cu tot corpul și răsfață-te! Scop – apropierea de noi și de nevoile noastre, cunoașterea și conștientizarea acelor nevoi și a cum ne-am dori să fie îndeplinite. Și în plus, cu toții merităm să ne tratăm cu iubire din când în când, dacă nu mereu.

        În încheiere, vreau să subliniez că arta de a trăi o viață deplină și echilibrată nu constă în a trăi în dependență sau izolare în vârf de munte, ci în contact dinamic, în a putea primi cu toată ființa când viața ne oferă și a avea puterea și înțelepciunea de a lăsa atunci când e momentul.

A trăi liber III

-Teama de singurătate/Nevoia de previzibilitate-

vs.

-Saltul în necunoscut-

          Imaginează-ți că urmează să sari și sub e întreg Universul, care se întinde dincolo decât poți vedea. E o întindere incomprehensibil de vastă, plină cu stele, planete,  culori spectaculoase și liniște. Închizi ochii. Și îți dai voie să te scufunzi în spațiului nemărginit, încet, plutind, lăsându-te în voia curenților. Și constați că nu îți e frică.   

 

       Pasajul de mai sus este o metaforă pentru ”magia” frumoasă a incertitudinii inerente vieții. Bineînțeles, experiența de zi cu zi multora e departe de a fi așa. Viața de zi cu zi e construită și structurată atât de mult în jurul predictibilității încât lipsa de previzibilitate e deranjantă, generatoare de stări anxioase, izbucniri de furie, stres cronic și aș putea continua dar mi se strânge stomacul (simptome somatice).

          Control și previzibilitatea sunt privite ca atuuri în viață – dacă am improviza o reclamă pentru ele probabil ar fi cam așa: ”Control & Previzibiliate: elimină anxietatea, generează  productivitate și te scapă de grija zilei de mâine!”. Sună bine, seducător chiar, dar știm că viața umană nu este așa. Nu putem controla cu fermitate ce se întâmplă (putem încerca, ce-i drept, dar e o rețetă sigură pentru nefericire) și nu putem face predicții reliabile, fapt confirmat atât de cercetare de specialitate (sursa1/sursă2) cât și de înțelepciune convențională (adesea nu știm ce vrem să mâncăm la prânz, darămite unde vom fi peste 5 ani). Și uite cât de mult ne-am distanțat de metafora cu care am început.

        E interesant de observat ca tot ce am expus mai sus e valabil atâta timp cât ne raportăm la lumea ”serioasă” a adulților. Dacă ne gândim la lumea copiilor însă! Wow, ce diferență! O lume în care ideea de ”predictibilitate” nici măcar nu exista, în schimb există a fi, a experimenta, a descoperi. Minunarea față de nou și magia sunt omniprezente. Libertatea de explorare și descoperirile copilului în creștere sunt în general încurajate și facilitate de mediu și părinți/adulții din viața lor. Este fascinantă grija și atenția declarată și (uneori) manifestată față de copilăria copiilor noștri, dar aceeași grijă și atenție nu ne-o arătăm nouă ca adulți. Cultivarea libertății și armoniei vieții se încheie abrupt, chiar brutal, la prăpastia dintre adolescență (circa 19/20-25 de ani, o estimare proprie) și viața ”serioasă” de adult.

           Ce au toate astea de-a face cu libertatea? (reamintesc aici conceptualizarea folosită până acum – ”libertatea individuală de a-ți crea propria viață, de a dori, alege, acționa și, mai important, de a schimba” ;Irving D. Yalom, 1980) Simplu spus: e foarte greu să acționezi liber când viața se transformă într-un șir nesfârșit de deadline-uri, ”obligații” și ”trebuie să…”-uri. Un răspuns mai puțin grobian ar fi că efectul în plan psihologic a restricțiilor mentale (folosit ca un termen umbrelă pentru nevoia de predictibil/teama de neprevăzut) este o restrângere artificială a vieții interioare dedublată de o constrângere a sinelui (înțeles aici ca tot ce înseamnă potențialul creator, funcția de adaptare și autoreglare umană). Toate acestea se resimt cel mai acut la nivelul afectiv-emoțional, anume: deși viața interioară o restrângem (forțat) simțim că ceva e în neregulă (incongruența ce simt/ce fac efectiv respectiv ce simt/ce afirm). Simptomele dezvoltate pot ulterior conduce spre nevroză (în sinea ei, tot o adaptare) care poate, la rândul său, duce spre simptome somatice (ex: boli gastrice, migrene cronice, desenzitivizare, etc.) care ulterior pot duce spre patologie clinică (ex: depresie, toxicomanie, etc.).

           Nevoia fermă de predictibil nu apare nicăieri mai acut ca în relațiile intime. Câți dintre noi nu afirmăm sus și tare virtutea ”independenței” (doar e trendy!) în cuplu sau ”pacturile” de a fi împreună pentru ”cât va dura”, iar apoi ne spunem ”La revedere” civilizat, văzându-ne de drum și de viață. Frumos! În realitatea necosmetizată, însă, colții ascuțiți și înfiorători ai îndoielii sunt prezenți și vigilenți la orice semn microscopic de abandon. Câți ”practică ce predică”, fiind pregătiți să-și asume înfruntarea hăului singurătății? Posibil mulți. Dar la fel de mulți nu își asumă, altfel decât declarativ, că orice relație interumană are o dinamică specifică, propria ”viață” care are un început, un parcurs și un sfârșit. Din păcate, ca oameni, după cum ne învață Irvin Yalom de decenii , avem o concentrare obsesivă pe finalitate, în loc să trăim prezentul în deplinătate sa. Psihologic, mirajul fricii de singurătate generează o presiune emoțională profundă. Spre deosebire de restul temerilor enumerate, teama de singurătate pare a fi de natură abisală, având dimensiuni în infantilitate (Freud) ancestrale (Jung) și existențiale (Yalom). Oarecum, nu am fi în eroare să afirmăm că orice teamă de neprevăzut este, în profunzimea sa, o teamă de singurătate.

         Ce-i de făcut în această situație? Singurătatea, privită (pe cât posibil) obiectiv este o realitate a condiției umane. Nu e o realitate comodă. Însă, în singurătate stă ascunsă  o oportunitate remarcabilă de a stabili un contact autentic cu noi înșine, de a ne fi cu adevărat alături. Nu într-o manieră narcisist-arogantă de glorificare a imaginii (un bun exemplu e moda selfie), ci într-o manieră în care ne oferim atenția, suportul și (de ce nu?) iubirea umană caldă pe care atât de ușor o pretindem (mai mult sau mai puțin conștient) de la alții.

        Având un contact hrănitor cu noi înșine putem avem experiența deplinătății ființei noastre și, paradoxal, de contact cu restul lumii. Apelul disperat la predicții și previzibilitate, deși pare inseparabilă lumii în care trăim, e o soluție iluzorie și paleativă, care nu numai că nu are o bază în realitatea obiectivă, dar neutralizeză și oportunitățile necesare de creștere și dezvoltare a sensului propriu în viață. ”Saltul” în necunoscut din titlu e o manieră sugestivă de a propune o alternativă atitudinală asupra vieții, una în care, acceptarea a ceea ce este , departe de a fi un conformism sterp, este în fapt o eliberare care deschide ochii către o miriadă de posibilități, unele pe care poate nici nu le-am fi bănuit.

________________________________________________________________________________________

Și astfel am ajuns la finalul eseurilor asupra libertății. Mai jos găsiți primele părți:

Partea I – aici
Partea II – aici