Comunitatea pierdută

      – acest articol a fost scris sub imperiul emoțiilor și trăirilor din ultimele zile, după uciderea unui ursuleț rătăcit într-un oraș care, cândva, era pădurea lui –

      Ce înseamnă comunitate? În termeni simpli și nepretențioși, o comunitate este atunci când un om ajută alt om pentru că așa simte să facă. Comunitate este atunci când oameni colaborează, se ajută și se sprijină din sentiment, nu din interes. Este atunci când ne vedem unii pe alții mai curând ca oameni, decât ca pe obiecte sau unelte, mai mult sau mai puțin utile, în funcție de interes sau nevoie. Spontanul, echitatea, iubirea pentru aproapele tău și respectul pentru viață sunt funcții centrale ale comunității.

      Nu e nevoie de un spirit fin de observație pentru a vedea că la noi (dar nu numai!) simțământul de comunitate este firav (dar nu absent). Dar de ce este așa? Pe fondul descumpănirii și dezamăgirii suntem tentați să afirmăm – ”oamenilor nu le mai pasă”, ”nimeni nu-și dă interesul”, ”ce rost are să încerci să schimbi ceva că doar n-ai cu cine” și așa mai departe. Descumpănirea generalizată pare o stare de fapt. Însă, știm, atât intuitiv cât și din corpuri masive de cercetări și dovezi, că echitatea și justețea sunt tendințe înnăscute, fundamentale individului.Unde se pierde atunci sentimentul comunitar?

      Răspunsul e, ca de cele mai multe ori, sub nasul nostru, în tastaturile, ecranele, hârtiile, tabletele și smartphone-urile noastre, în deconectarea și ”anestezia” cotidiană și ”robotizarea” profesională de zi cu zi (care se adună). Dă-i unui om sarcini imbecile cu relaționare umană minimă (și aia superficială!), 8-10 ore pe zi și cu siguranță nu va mai avea energia, (darămite motivație) să schimbe, să se apropie sau să-și dorească să facă lumea mai bună. Ba chiar a afirma ”eu vreau să fac lumea mai bună” în ziua de azi e un mod sigur de a atrage ironie, sarcasm, disprețuire și descurajare cât cuprinde, plus eticheta de ”nerealist”. Ori asta e dificil de dus. Însă, în ciuda acestor descurajări vedem că spiritul de echitate, justețe, nevoia de apropiere și relaționare cu sens nu dispar, ci chiar se dezvoltă, asemenea unei flori crescute prin crăpăturile din asfalt.

      Sistemul organizat, instituțiile și conglomeratele multinaționale descurajează activ inițiativele comunitare de colaborare și, am putea spune, chiar de ”umanizare” a societății (probabil din teama că o societate mai umană ar fi mai puțin productivă). Un caz recent este tristul eveniment (link) din orașul meu, Sibiu în care un pui de urs, speriat, flămând a fost hăituit bezmetic trei ore pentru a fi împușcat când era cu burta la perete, ca deținuții politici de altă dată. Să analizăm ce s-a întâmplat ulterior: s-a conturat un sentiment colectiv (revoltă, tristețe, furie, indignare) și, încet, au apărut inițiative spontane – petiții ( click aici ), sesizări, proteste și manifestații. Cum au reacționat instituțiile – defensiv, cu justificări fie complet false, fie parțial false (ex: ursul avea 6 ani și 170 de kg, era agresiv, etc.). Totodată, într-un stil pur românesc, fie și-au negat răspunderea, fie au făcut tot posibilul să se eschiveze de la deciziile luate, până la a fi ridicoli – de ex: șeful poliției a susținut că un subordonat a dat ordinul împușcării în locul său. Însă, mai dificil de sesizat, și mult mai grav, este că instituțiile au acționat abuziv – decizia de împușcare nu a fost luată conform legii (justificarea cu ”vid legislativ” e slăbuță, ca să fiu politicos) și cadavrul ursului a fost incinerat prompt, tot pentru a ocroti justificările șubrede și minciunile instituționale. Dar oamenii au ieșit în stradă, au reacționat și au protestat. Și asta e un semn de sănătate al unei societăți.

      Personal, sub barajul descurajărilor zilnice, atât instituționale cât și venite de la resemnarea din jurul meu, aș fi un fals să nu admit că îmi e dificil. Dar nu e comparabil cu sentimentul de a renunța la o parte din mine, cedând. Și afirm asta fără nici un strop de judecată (dar cu tristețe) pentru cine alege altfel. Totodată, față de tema renunțării la propria persoană sau principii, vreau să mai spun că cei mai frumoși oameni pe care am avut privilegiul să-i cunosc sunt acei oameni care au rămas fideli propriei ființe, indiferent de tot ce i-a înconjurat. Nu sunt foarte mulți. Dar pentru mine, sunt asemenea unei picturi care-ți taie răsuflarea sau ca spectacolul unui peisaj de natură căruia îi simți splendoarea, de parcă ar fi fost frumos și acolo dintotdeauna. Și prezența lor în viața mea mă onorează.

PS: Asta e ultima zi de protest. În prima zi am fost cam 300, în a doua 50. Nu știu câți vom fi în seara asta (plouă și e cam frig). Dar putem arată că ne pasă!

PS2: Titlul este inspirat din cap.11 (același nume) din ”Growing Up Absurd” (P. Goodman)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s