A trăi liber – II Frica

( ”predare prematură” vs. Teroarea căderii în Vid )

Partea I – aici

      Am încheiat ultimul articol cu ideea că frica uzuală”, ”banală” și foarte comună în viața noastră, este ca un călău metodic al libertății firești și naturale a omului. Cum a ajuns  această situație să existe? Având în vedere adevărul incontestabil că libertatea este o condiție esențială și, am putea spune, chiar un motor al creativității umane, cum se face că mecanismul fricii  ”cotidiene”, banale, a ajuns să evolueze și să dăinuie atâta timp?  ” Cu siguranță nu servește vreunui scop practic!” …ne vine să spunem. Dar așa să fie oare? Să analizăm situația mai îndeaproape – în primul rând să aruncăm o privire asupra ”fricii” definite de noi: o temere de intensitată joasă/medie, repetitivă până la a fi stereotipă. Paul Goodman numea asemenea manifestări ”chronic low-grade emergencies”, adică stări de urgență (cu sensul de agitație/anxietate) cronice de intensitate scăzută (1951). El argumenta că un organism(uman) supus constant stresului cronic al unor urgențe de intensitate joasă conduc la felurite modalități de evitare a contactului direct, precum și la frustrări nerezolvate sau boli somatice (Perls, F., Hefferline, R., Goodman, P., 1951).

        Ce justifică geneza și evoluția fricii cotidiene?  Din datele  pe care le avem până acum pare a fi un mecanism de apărare al omului față de ”pericole” potențiale conducând spre inhibare capacității de a acționa (în orice direcție sau sens). Asta deja nu mai pare nici firesc, nici natural și nici înnăscut! Pentru că nu e! O posibilă cauză ar putea fi că lumea exterioară (”civilizația”, mediile ”organizate” de viață) transmit semnale (sociale, educative, morale, etc.) care sunt incompatibile cu psiho-biologia umană, uneori chiar dăunătoare. Făcând o analogie ecologică – când o resursă este rară, (de ex: apa) ecosistemul și organizmele din el se adaptează (ex: deșertificarea terenului, animalele dezvoltă o capacitate mai mare de reținere a apei, etc.). Este posibil ca ”ecosistemul social” să fie limitat în anumite resurse sau, prefer eu să spun, disponibilități (apropiere, înțelegere, respect și admirație pentru viață și alte calități umane) și să descurjeze activ anumite nevoi/predispoziții nativ umane (impulsuri sexuale, nevoie de echitate/justețe, nevoia de obținere a unui sens personal, etc.). Ca atare, adaptându-se unui ecosistem neprietenos omul fie se izolează/retrage, ”atacă”/încearcă să schimbe sau anihilează părți din el pentru ”a face parte”. În ultima categorie bănuiesc că se regăsesc majoritatea indivizilor și cu siguranța se regăsesc majoritatea tinerilor (din toate timpurile).

       Pe o notă mai optimistă trebuie spus că, totuși, condițiile sociale denaturate sunt în mare măsură artificiale, deci reversibile. Însă, efectul lor nociv e greu de trecut cu vederea. Să exemplificăm printr-un caz concret și, probabil, familiar multora – tânărul K se angajează la primul job într-o companie. Acolo există un sistem social și organizațional (un supraorganism) la care trebuie să se conformeze. I se clarifică că are de făcut activitatea X. Începând să lucreze K constată că activitatea X nu este utilă nimănui și mai e și concepută anapoda, cât să fie extrem de greoaie și laborioasă. K își aduce descoperirea colegilor și superiorului. Deși are înțelegere pentru faptul că o activitate, chiar dacă lipsită de utilitate, este necesar a fi ”bifată” el vine cu soluții coerente de simplificare. Aceste soluții sunt utile și pentru el cât și pentru ceilalți (mai puțin timp făcând o activitate sutpidă înseamnă mai mult timp productiv în slujba companiei!). Nu numai că angajatul K nu este felicitat pentru initiativa și ideea sa, dimpotrivă! I se comunică că așa ceva nu se face și nu s-a mai făcut! Lui K i se dă de înțeles că a încălcat niște reguli nescrise, că a comis un adevărat sacrilegiu. I se spune ferm și categoric că activitatea X este necesară și trebuie făcută, exact așa cum se face. K este mâhnit și resemnat, rămâne cu impresia că la el este ceva în neregulă. Aceasta nu este ultima sa inițiativă, însă cele ce vor urma nu vor mai avea scânteia entuziasmului inocent și a dorinței de schimba în bine lumea.

          Rezultatul pentru individ este suficient de usor de trasat – inhibare comportamentală (observabil), stare de anxietate (stare subiectivă, poate fi auto-evaluată), auto-depreciere/critică de sine (subiectiv, semi-conștient)  și somatizare a trăirilor negative/emoțiilor ne-exprimate (inconștient).  Paradoxal rezultatul pentru societate este infinit mai devastator – neutralizarea masivă a resursei umane conduce la stagnare și regres social.

      Până în acest punct am analizat doar contribuția societății civilizate (”supraorganismul”) în starea actuală a lucrurilor – epidemia de evitativitate, apatie și cinism cronic, pervertirea creativității și așa mai departe. Să ne îndreptăm deci atenția către rolul individului (”organismul uman”):

       Ce tinde să se întâmple la nivel individual poate fi descris ca o evitare a ”conflictului” sau a situațiilor de dezacord, unde acțiunea fermă și asertivă (uneori chiar agresivă) este necesară. Normele și reglementările sunt dificil de ”înghițit” și acceptat (fiind în dezacord cu psiho-biologia omului), dar promit o falsă ”liniște” în schimbul conformismului. În înțelegerea acestui fenomen ne este foarte util conceptul de ”pacificare prematură”. ”Pacificare prematură” este un termen care îi aparține tot lui P. Goodman (1951) prin care acesta ilustrează tendința de evitare nevrotică a conflictelor cotidiene, al cărui rezultat, printre altele, este un exces de atenție asupra ”bătăliilor” mărunte și neînsemnate ( ex: sindromul  lui ”eu trebuie să am mereu dreptate”). Plecând de la acestea, mărturisesc că un aspect netratat la acest capitol este unul care predispune cele mai sus enunțate – anume, atitudinea (generalizată) de evitare a suferinței. Atitudine care este corelată cu lipsa de toleranță tot mai accentuată pentru frustrare și dezamăgire. Suferința în mod special a ajuns aproape sinonim cu lipsa de sănătate, mai ales printre psihologi. Nicidecum o stare umană sau o etapă necesară pentru creștere.

       Într-un fel, ceea ce s-a ”pierdut”, este tocmai credința, ca o funcție umană, purtătoare a acel ceva aparte care este raportabil doar la om (din câte știu).Prin credință nu înțeleg dogmă religioasă sterilă (credința autentică în divinitate fiind ea însăși o putere creatoare) ci tocmai acea curiozitate amestecată cu curaj care l-a determinat pe primul strămoș să făcă un pas spre o creangă sau bucată de lemn arzîndă fără s-o ia la fugă (cum au făcut probabil multe generații până la el/ea) ci  să meargă către. În acele momente și-a făcut apariție pentru prima dată credința că ”dacă voi face un pas voi avea susținerea Pământului sub picioare mele” (în Gestalt, acesta se numește: încrederea în câmp). În zilele noastre cel mai adesea ne comportăm de parcă dacă facem ”ce nu trebuie” pământul ar putea fugi sub noi și am cădea în Vid. Însă, această calitate fundamental umană, nu poate fi pierdută cu adevărat și poate fi în orice moment redobândită – Pământul e mereu acolo, trebuie doar sa-i dăm voie să ne susțină.

Referințe:

Perls, F., Hefferline, R., Goodman, P, (1951), Gestalt Therapy, ed. Souvenir Press, Great Britain, London;

Goodman, Paul, (1965), Growing Up Absurd, Ed. New York Review Books, U.S.A., New York;

2 gânduri despre &8222;A trăi liber – II Frica&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s