Singurătate, lipsă de sens și societatea contemporană

1

   În 1968 psihanalista Jungiană Marie-Louise von Franz spunea: ”În zilele noastre tot mai multe persoane, cu precădere cele din orașe mari, suferă de plictiseală și un sentiment de gol interior cumplit, de parcă ar aștepta ceva ce nu apare.” (C.G.Jung, Man and His Symbols, 1968). Gol, plictiseală și așteptare …ce frumos și coerent a surprins ML von Franz ”spiritul” timpului său și cât de remarcabil de adevărate rămân observațiile sale pentru prezent. Plasată în context, afirmația sa a fost rostită într-un timp în care tehnologia, progresul științific a sporit confortul general  și a dus către un soi de ”inginerie socială”, viața ca o rutină – predictibilă, lipsită de griji, dar și lipsită de însemnătate. Eu tind să cred că lipsa de însemnătate era în principal determinată de lipsa contactului autentic – multă formalitate, politețe falsă, modă, trenduri și marketing-ul excesiv cumva au sărăcit relațiile interumane. Acest declin al interesului pentru problematici ”simple”, dar umane a influențat apariția mișcării umaniste în psihologie și psihoterapie (A. Maslow, Carl Rogers, Rollo May, F.Perls, etc.).

   În prezent se vorbește tot mai mult de izolare și singurătate cronică – paradoxală, am putea spune, într-o vreme în care ”conectarea” e doar la un click distanță (uneori nici atât). Totodată, există acum  o ”modă” în a critica tehnologia, care în sine nu e nici rea, nici bună, ea doar este. În schimb putem observa modalitățile în care folosim tehnologia pentru a ”dilua” comunicarea și contactul direct și a spori șansa de a ne aliena unii de alții în loc să o folosim în mod creativ.

   Singurătatea este o realitate pe care o trăim, indiferent de punctul de vedere sau orientarea teoretică prin care o abordăm. Fiecare trecem și vom trece prin oaze de singurătate în viața noastră. Singurătatea poate fi privită chiar ca o limită a existenței umane (Yalom, 1980). Marie-Louise von Franz vedea o soluție la sentimentul de singurătate, deziluzie și lipsă de sens a vremurilor sale în reconectarea omului cu Sinele său – literatura analitică privește Sinele ca instanța organizatoare a psihicului, o întâlnire cu Sinele fiind echivalent cu ”a-ți întâlni propriul tată la o răscruce de drumuri” (ML Franz, 1968). În opinia mea, singurătatea ”cronică” din zilele noastre e un fenomen real, dar mult amplificat de cultura și moda ”self-help”, ”do-it-yourself” și accentul pus pe a performa, excela și ”reuși” de unul singur. Singurătatea este un fenomen natural și evitarea sa îi amplifică efectele. Trăită la ”timpul său”, ea duce doar la o ”așezare” a propriei persoane și pregătește organismul pentru intrarea într-un nou contact și către un nou mod de a fi – propriu și creativ.

   Singurătatea este asociată cu importante riscuri asupra sănătății: depresie, probleme cardiovasculare, somatizare, speranță de viață diminuată, etc. În acest fel, ea este adesea dureroasă, nocivă și uneori debilitantă. Dar, în singurătate și izolare există mereu potențialul creșterii personale profunde. Psihanaliza jungiana vede această evoluție prin prisma întâlnirii cu Sinele, în Gestalt prin trăirea singurătății putem încheia un ciclu lung și dureros și asimilarea creșterii. Însă, indiferent de ”lentila” teoretică prin care privim, putem afirma că, deși dureroasă, singurătatea nu este moartea vitalității și trăirea ei duce la o maturizare personală.

Anunțuri

Rușinea și vinovăția în Recidivă

Recovery vs relapse choice road sign

   În ”limbajul” recuperării din adicție se spune că recidiva face parte din procesul vindecării. Recidiva o putem înțelege ca o întoarcere la consum/abuz a persoanei dependente aflate în recuperare (depune efort spre a rămâne abstinent). Definiția anterioară simplifică mult recidiva și recuperarea, dar pentru scopul articolului este suficient să păstrăm în conștiință faptul că recidiva și recuperarea nu sunt separabile. O persoană dependentă care nu se află într-un proces de recuperare nu recidivează, ci doar consumă compulsiv.

   Persoanele dependente adesea evită să rememoreze episoadele de recidivă. Uneori le resping activ, recidivele lor fiind asociate cu trăiri puternice de rușine și sentimentul de eșec personal. Brownell P. (2012) considera asta o ”oportunitate pierdută” a persoanei dependente de a realiza o ”autopsie” a recidivei și a învăța din propria experiență. Scopul fiind adaptarea propriului proces de recuperare – doar nu credeați că recuperarea e ”one size, fits all” (rețetă standard)? Niciun context de viață, oricât de asemănător, nu seamănă cu altul și nici procesul de recuperare nu e valabil pentru toată lumea în aceeași termeni, ci e croit pentru fiecare persoană în parte. Același lucru e adevărat și pentru un proces terapeutic.

   Să revenim însă la subiect – de ce simțim rușine, vinovăție și eșec în raport cu recidiva? Deși pare natural să fie așa, dacă punem întrebarea ”cu voce tare” vedem că răspunsul nu e unul simplist și necesită o abordare multidimensională – dimensiunea afectivă/experiențială (preverbală, ce nu se află la suprafață), dimensiunea ”rațională” (ce este disponibil observației și analizei) și dimensiunea valorică (corelată cu personalitatea).

  1. deși dimensiunea experiențială nu urmează un tipic, putem sugera un ”peisaj” descriptiv al trăirii recidivei – disconfort, ambivalență, dificultate în identificarea corectă a sentimentelor (distincția între trăire pozitivă și trăire negativă devine neclară), conflict interior între dorința de a consuma și dorința de a rămâne pe drumul recuperării, sentimentul de a ”nu avea suficientă voință”. Totuși cel mai des dacă am examina contextul recidivei asemenea unor detectivi am observa că circumstanțele ca recidiva sa devină inevitabilă au fost conturate cu mult înaintea momentului propriu-zis.
  2. dacă dimensiunea experienței se află cu preponderență în sfera afectivă, dimensiunea rațiunii este ferm ancorată în plan cognitiv. Aici apar celebrele erori ale gândirii cu privire la recidivă. Aici avem și posibilitatea cea mai la-ndemână de a examina cum și în ce manieră am ajuns să recidivez. Totuși, după cum am remarcat mai sus, adesea erorile gândirii apar mult după ce recidiva a fost decisă în plan intuitiv. (Brownell, 2012)
  3. dimensiunea valorilor este inseparabil legată de factorii de personalitate a persoanei în cauză, factori care pot varia într-atât de mult încât o analiză pertinentă ar necesita dimensiunile unui tratat de specialitate. Însă, sfera valorică presupune și acele repere pe care persoana le adoptă (uneori fără să știe) din multiple puncte de referință, ex: familie, societate, cultură. În ce privește recidiva, în opinia acestui articol, nicio valoare socio-culturală nu își pune mai puternic amprenta decât importanța acordată ”Voinței”. Voința, capacitatea de ”a face, pentru că așa îmi impun” este plasată pe un piedestal valoric disproporționat față de realitatea bio-psiho-socială pe care trăim. Astfel persoana dependentă, care nu mai deține pârghiile auto-controlului și capacitatea de a gestiona consumul, se simte uneori plasată într-o treaptă de inferioritate. Un ”monument” al acestei realități triste e sfatul generos oferit de persoane care nu trec și nu au trecut prin adicție: ”ca să te lași de X trebuie doar să vrei” …De-ar fi atât de simplu.

  Deși informațiile prezentate nu sunt exhaustive, e important să reflectăm asupra faptului că rușinea, vinovăția și eșecul sunt trăiri puternice, deosebit de intime și care tind spre izolare în plan extern (persoana se simte la o distanță față de celălalt pentru că ceva din el e rușinos și dificil de acceptat) și intern (persoana alege să izoleze parte din sine care e rușinoasă și dificil de acceptat). Rușinea și vinovăția sunt parte din recidivă, cum recidiva este parte a procesului de recuperare. Examinate cu atenție, sensibilitate, respect și, de preferat, cu sprijin din exterior (terapeut, grup de suport,etc.) ele pot fi integrate în ansamblul contextului personal și al procesului de recuperare.

Repere teoretice:

– Philip Brownell (2012), Gestalt Therapy for Addictive and Self-Medicating Behaviours, Ed. Springer Publishng

Comunitatea Umană

          Prin acest articol vom încerca să abordăm o viziune actuală asupra omenirii, prin prisma evenimentelor curente. Termenul de ”comunitate” nu va fi abordat în înțelesul clasic al conceptului ci îl vom considera în sens extins, raportându-ne la întreaga omenire. Alegerea denumirii de ”Comunitate Umană” va căpăta sens la finalul articolului.

          În ultima vreme lumea noastră este o scena unor schimbări rapide, radicale și adesea imprevizibile – terorism, schimbări geopolitice, instabilitate, regres ecologic dar și acte de curaj și asumare. Există o multitudine de resurse bune online care analizează schimbările geo-politice, ecologice și sociale însă, pentru scopul articolului noi ne vom îndrepta atenția către repercusiunile psihologice, atât individuale cât și pe scară mai largă. Efectele de suprafață (evidente și pentru ”psihologul de facebook”) sunt stări de teamă, revoltă și incertitudine cu privire la ce se întâmplă și unde ne îndreptăm. Dacă privim însă mai îndeaproape putem remarca ceva fascinant și aparent îngrijorător, anume o distorsionare tot mai ascuțită în relațiile inter-personale în contextul unor divizări foarte tranșante a opiniilor. Să ofer un exemplu – poți fi doar pentru sau împotriva lui Trump, nu există zonă de mijloc sau dialog! Ori ești împotrivă și-l consideri o greșeală abominabilă ori ești pentru și ești un rasist homofob (exemplul diferă în funcție de perspectiva abordată) – Acest gen de scindare și diviziune, fermă cât zidurile Cartaginei, bineînțeles nu e productivă și rareori duce spre o rezoluție creativă, mai curând având efectul de enclavizare și radicalizare taberelor implicate. Însă, dacă privim cu detașarea unui observator din culise putem vedea ceva, poate mai încurajator, anume că din acest context al cantonării în tabere, apar (destul de repede) multe voci care caută ceva diferit, nu doar o rezoluție la conflict ci chiar ceva ce transcede conflictul în sine. Un exemplu bun poate fi cazul mai sus-enunțat al Acordului de la Paris: încălzirea globală privește întreaga omenire, depășind clar granița individuală (cu toții vrem ca urmașii noștri să moștenească o planetă sănătoasă). Acum o întrebare firească ar fi – ”dacă oamenii caută să înțeleagă, de ce pare că diviziunile se adâncesc?”. Deși nu dețin un răspuns clar, ipoteza pe care o avansez este că nevoia de schimbare și conștientizarea preced integrarea necesară pentru a produce transformarea inter-personală. Într-un limbaj mai nepretențios: mai întâi simțim (nevoia), apoi începem să fim conștienți și abia apoi punem în acțiune și atunci, în mod natural, apare schimbarea în relație cu celălalt.

          Între anii 2005-2008 a fost scrisă seria de benzi desenate ”All Star Superman”, devenit desen animat în 2011 în care bine-cunoscutul erou, Superman trebuie să facă față unei provocări diferită: află că este pe moarte. Fiind apropiat de momentul morții sale el își acceptă condiția, exprimând chiar recunoștință pentru viața spectaculoasă pe care a trăit-o. În același timp Superman este arhetipul eroului salvator și își dorește ca lumea să fie în siguranță și când el nu va mai fi. Superman, în loc să realizeze asta eliminând răul, alege o cale diferită, oferind o lecție, prin propria persoană de a trăi și muri frumos. Exemplul său, dublat de acțiune, reușește să aducă schimbare chiar și în inima celui mai mare adversar al său. Voi menționa aici că un model personal neînsoțit de acțiune e cam la fel de util ca o mașină performantă fără roți. Și totuși Superman, ați putea spune, este doar un personaj fictiv. Mesajul său însă, este unul profund uman. Superman are putere nelimitată, poate face orice, dar alege să se ofere pe sine drept exemplu și astfel nu abuzează de puterea sa. Nu din cauza înfrânării vreunui cod moral draconic, ci doar pentru că e conștient de sine și de lumea în care trăiește. Ca și Superman și noi avem o putere covârșitoare, dar prea puțin conștientizată și mult umbrită de frustrarea cotidiană continuă și cumulată.

          Din această paralelă cu Superman ce putem învăța este că schimbarea sănătoasă poate lua ființă din trăirea exemplului propriu, din a fi ambasadorul schimbării pe care ne-o dorim în jurul nostru sau în inima și gândurile celor din jur (ex: ”vrei ca alții să fie toleranți? Fii tolerant.”). Pare prea simplu? În esență e o mișcare făcută din interior către exterior, care se transformă într-un ciclu reciproc. Cu greu voi putea veni spre tine dacă nu simt plăcerea, curiozitatea sau bucuria de a-ți simți și împărtăși prezența. Și dacă simt, dar nu înțeleg ce simt sau mă tem de ce simt, atunci contactul e distorsionat, evitat sau bruscat. Și dacă interacționez cu frica pe care o simt din partea ta, voi răspunde la acea frică, nu la ce se află în dincolo de ea. Și astfel devenim co-autorii unui ciclu toxic de teamă și suspiciune. Pe când dacă îndrăznim să apropiem cu grijă și plăcere-de-a-fi cu celălalt, atunci răspunsul va fi pe măsură și ciclul care va lua formă va fi unul bogat, hrănitor și viu.

          Probabil că prea puțin din ce am expus mai sus pare aplicabil acum. Însă, pentru mine ideea de comunitate presupune interacțiune și relaționare, ca un mod de a insufla sens. O Comunitate Umană este omenirea cu un sens care derivă dinăuntrul ei, nu dinafara sa. și o asemenea comunitate poate exista, în măsura în care fiecare din noi putem și ne dăm voie să existăm cu totul, atât nouă înșine cât și unii altora.