Rușinea și vinovăția în Recidivă

Recovery vs relapse choice road sign

   În ”limbajul” recuperării din adicție se spune că recidiva face parte din procesul vindecării. Recidiva o putem înțelege ca o întoarcere la consum/abuz a persoanei dependente aflate în recuperare (depune efort spre a rămâne abstinent). Definiția anterioară simplifică mult recidiva și recuperarea, dar pentru scopul articolului este suficient să păstrăm în conștiință faptul că recidiva și recuperarea nu sunt separabile. O persoană dependentă care nu se află într-un proces de recuperare nu recidivează, ci doar consumă compulsiv.

   Persoanele dependente adesea evită să rememoreze episoadele de recidivă. Uneori le resping activ, recidivele lor fiind asociate cu trăiri puternice de rușine și sentimentul de eșec personal. Brownell P. (2012) considera asta o ”oportunitate pierdută” a persoanei dependente de a realiza o ”autopsie” a recidivei și a învăța din propria experiență. Scopul fiind adaptarea propriului proces de recuperare – doar nu credeați că recuperarea e ”one size, fits all” (rețetă standard)? Niciun context de viață, oricât de asemănător, nu seamănă cu altul și nici procesul de recuperare nu e valabil pentru toată lumea în aceeași termeni, ci e croit pentru fiecare persoană în parte. Același lucru e adevărat și pentru un proces terapeutic.

   Să revenim însă la subiect – de ce simțim rușine, vinovăție și eșec în raport cu recidiva? Deși pare natural să fie așa, dacă punem întrebarea ”cu voce tare” vedem că răspunsul nu e unul simplist și necesită o abordare multidimensională – dimensiunea afectivă/experiențială (preverbală, ce nu se află la suprafață), dimensiunea ”rațională” (ce este disponibil observației și analizei) și dimensiunea valorică (corelată cu personalitatea).

  1. deși dimensiunea experiențială nu urmează un tipic, putem sugera un ”peisaj” descriptiv al trăirii recidivei – disconfort, ambivalență, dificultate în identificarea corectă a sentimentelor (distincția între trăire pozitivă și trăire negativă devine neclară), conflict interior între dorința de a consuma și dorința de a rămâne pe drumul recuperării, sentimentul de a ”nu avea suficientă voință”. Totuși cel mai des dacă am examina contextul recidivei asemenea unor detectivi am observa că circumstanțele ca recidiva sa devină inevitabilă au fost conturate cu mult înaintea momentului propriu-zis.
  2. dacă dimensiunea experienței se află cu preponderență în sfera afectivă, dimensiunea rațiunii este ferm ancorată în plan cognitiv. Aici apar celebrele erori ale gândirii cu privire la recidivă. Aici avem și posibilitatea cea mai la-ndemână de a examina cum și în ce manieră am ajuns să recidivez. Totuși, după cum am remarcat mai sus, adesea erorile gândirii apar mult după ce recidiva a fost decisă în plan intuitiv. (Brownell, 2012)
  3. dimensiunea valorilor este inseparabil legată de factorii de personalitate a persoanei în cauză, factori care pot varia într-atât de mult încât o analiză pertinentă ar necesita dimensiunile unui tratat de specialitate. Însă, sfera valorică presupune și acele repere pe care persoana le adoptă (uneori fără să știe) din multiple puncte de referință, ex: familie, societate, cultură. În ce privește recidiva, în opinia acestui articol, nicio valoare socio-culturală nu își pune mai puternic amprenta decât importanța acordată ”Voinței”. Voința, capacitatea de ”a face, pentru că așa îmi impun” este plasată pe un piedestal valoric disproporționat față de realitatea bio-psiho-socială pe care trăim. Astfel persoana dependentă, care nu mai deține pârghiile auto-controlului și capacitatea de a gestiona consumul, se simte uneori plasată într-o treaptă de inferioritate. Un ”monument” al acestei realități triste e sfatul generos oferit de persoane care nu trec și nu au trecut prin adicție: ”ca să te lași de X trebuie doar să vrei” …De-ar fi atât de simplu.

  Deși informațiile prezentate nu sunt exhaustive, e important să reflectăm asupra faptului că rușinea, vinovăția și eșecul sunt trăiri puternice, deosebit de intime și care tind spre izolare în plan extern (persoana se simte la o distanță față de celălalt pentru că ceva din el e rușinos și dificil de acceptat) și intern (persoana alege să izoleze parte din sine care e rușinoasă și dificil de acceptat). Rușinea și vinovăția sunt parte din recidivă, cum recidiva este parte a procesului de recuperare. Examinate cu atenție, sensibilitate, respect și, de preferat, cu sprijin din exterior (terapeut, grup de suport,etc.) ele pot fi integrate în ansamblul contextului personal și al procesului de recuperare.

Repere teoretice:

– Philip Brownell (2012), Gestalt Therapy for Addictive and Self-Medicating Behaviours, Ed. Springer Publishng

Anunțuri

Comunitatea Umană

          Prin acest articol vom încerca să abordăm o viziune actuală asupra omenirii, prin prisma evenimentelor curente. Termenul de ”comunitate” nu va fi abordat în înțelesul clasic al conceptului ci îl vom considera în sens extins, raportându-ne la întreaga omenire. Alegerea denumirii de ”Comunitate Umană” va căpăta sens la finalul articolului.

          În ultima vreme lumea noastră este o scena unor schimbări rapide, radicale și adesea imprevizibile – terorism, schimbări geopolitice, instabilitate, regres ecologic dar și acte de curaj și asumare. Există o multitudine de resurse bune online care analizează schimbările geo-politice, ecologice și sociale însă, pentru scopul articolului noi ne vom îndrepta atenția către repercusiunile psihologice, atât individuale cât și pe scară mai largă. Efectele de suprafață (evidente și pentru ”psihologul de facebook”) sunt stări de teamă, revoltă și incertitudine cu privire la ce se întâmplă și unde ne îndreptăm. Dacă privim însă mai îndeaproape putem remarca ceva fascinant și aparent îngrijorător, anume o distorsionare tot mai ascuțită în relațiile inter-personale în contextul unor divizări foarte tranșante a opiniilor. Să ofer un exemplu – poți fi doar pentru sau împotriva lui Trump, nu există zonă de mijloc sau dialog! Ori ești împotrivă și-l consideri o greșeală abominabilă ori ești pentru și ești un rasist homofob (exemplul diferă în funcție de perspectiva abordată) – Acest gen de scindare și diviziune, fermă cât zidurile Cartaginei, bineînțeles nu e productivă și rareori duce spre o rezoluție creativă, mai curând având efectul de enclavizare și radicalizare taberelor implicate. Însă, dacă privim cu detașarea unui observator din culise putem vedea ceva, poate mai încurajator, anume că din acest context al cantonării în tabere, apar (destul de repede) multe voci care caută ceva diferit, nu doar o rezoluție la conflict ci chiar ceva ce transcede conflictul în sine. Un exemplu bun poate fi cazul mai sus-enunțat al Acordului de la Paris: încălzirea globală privește întreaga omenire, depășind clar granița individuală (cu toții vrem ca urmașii noștri să moștenească o planetă sănătoasă). Acum o întrebare firească ar fi – ”dacă oamenii caută să înțeleagă, de ce pare că diviziunile se adâncesc?”. Deși nu dețin un răspuns clar, ipoteza pe care o avansez este că nevoia de schimbare și conștientizarea preced integrarea necesară pentru a produce transformarea inter-personală. Într-un limbaj mai nepretențios: mai întâi simțim (nevoia), apoi începem să fim conștienți și abia apoi punem în acțiune și atunci, în mod natural, apare schimbarea în relație cu celălalt.

          Între anii 2005-2008 a fost scrisă seria de benzi desenate ”All Star Superman”, devenit desen animat în 2011 în care bine-cunoscutul erou, Superman trebuie să facă față unei provocări diferită: află că este pe moarte. Fiind apropiat de momentul morții sale el își acceptă condiția, exprimând chiar recunoștință pentru viața spectaculoasă pe care a trăit-o. În același timp Superman este arhetipul eroului salvator și își dorește ca lumea să fie în siguranță și când el nu va mai fi. Superman, în loc să realizeze asta eliminând răul, alege o cale diferită, oferind o lecție, prin propria persoană de a trăi și muri frumos. Exemplul său, dublat de acțiune, reușește să aducă schimbare chiar și în inima celui mai mare adversar al său. Voi menționa aici că un model personal neînsoțit de acțiune e cam la fel de util ca o mașină performantă fără roți. Și totuși Superman, ați putea spune, este doar un personaj fictiv. Mesajul său însă, este unul profund uman. Superman are putere nelimitată, poate face orice, dar alege să se ofere pe sine drept exemplu și astfel nu abuzează de puterea sa. Nu din cauza înfrânării vreunui cod moral draconic, ci doar pentru că e conștient de sine și de lumea în care trăiește. Ca și Superman și noi avem o putere covârșitoare, dar prea puțin conștientizată și mult umbrită de frustrarea cotidiană continuă și cumulată.

          Din această paralelă cu Superman ce putem învăța este că schimbarea sănătoasă poate lua ființă din trăirea exemplului propriu, din a fi ambasadorul schimbării pe care ne-o dorim în jurul nostru sau în inima și gândurile celor din jur (ex: ”vrei ca alții să fie toleranți? Fii tolerant.”). Pare prea simplu? În esență e o mișcare făcută din interior către exterior, care se transformă într-un ciclu reciproc. Cu greu voi putea veni spre tine dacă nu simt plăcerea, curiozitatea sau bucuria de a-ți simți și împărtăși prezența. Și dacă simt, dar nu înțeleg ce simt sau mă tem de ce simt, atunci contactul e distorsionat, evitat sau bruscat. Și dacă interacționez cu frica pe care o simt din partea ta, voi răspunde la acea frică, nu la ce se află în dincolo de ea. Și astfel devenim co-autorii unui ciclu toxic de teamă și suspiciune. Pe când dacă îndrăznim să apropiem cu grijă și plăcere-de-a-fi cu celălalt, atunci răspunsul va fi pe măsură și ciclul care va lua formă va fi unul bogat, hrănitor și viu.

          Probabil că prea puțin din ce am expus mai sus pare aplicabil acum. Însă, pentru mine ideea de comunitate presupune interacțiune și relaționare, ca un mod de a insufla sens. O Comunitate Umană este omenirea cu un sens care derivă dinăuntrul ei, nu dinafara sa. și o asemenea comunitate poate exista, în măsura în care fiecare din noi putem și ne dăm voie să existăm cu totul, atât nouă înșine cât și unii altora.

Către un model psihologic al corupției

Apăi, oricine ajunge la putere fură. Să fure! Dar să mai facă ceva și pentru noi.” – o aberație dureroasă și, din păcate, mult prea familiară. ”Puterea” (=funcția publică) este un soi de premiu care de-ndată ce se află în posesia norocosului câștigător, justifică folosirea sa în orice scop sau mod este văzut de cuviință, inclusiv abuziv sau fraudulos, ca și cum ar avea titlu de proprietate asupra ei. Dacă explicația de mai sus are calitatea de a ridica câteva sprâncene poate merită să aplecăm un ochi curios asupra întrebării ”Cum am ajuns aici”? Și pentru a răspunde la ”cum” trebuie să stabilim ce înseamnă ”aici”. De dragul simplității voi aborda aici-ul situației într-un sens cât mai larg, anume: normalizarea și expansiunea cvasi-epidemică al abuzului de putere din postura reprezentantului public – normalizare menționată mai sus o vom considera ca fiind justificată atât de confirmarea prin vot cât și prin atitudini sociale permisive față de încălcarea legii, de genul celei ilustrate mai sus.

În lucrarea de față, voi argumenta și propune o tipologie psihologică (un tip de ”caracter”) al funcționarului/demnitarului corupt. Înainte voi menționa că tipologia abordată nu va fi pentru a descrie un tip de persoană, căci, un funcționar corupt asemenea oricui, este o ființă unică, oricât ar fi de dezagreabilă. Tipologia pe care o propun este mai curând o tipologie al procesului ce are loc în sinele persoanei corupte. Conform conceptului avansat de P. Goodman: ”o tipologie nu se dorește a fi o metodă care să distingă între tipuri de persoane ci ca o structură a experienței nevrotice singulare”. În cazul nostru vom considera nevroza ca fiind instalată atât la nivelul individului corupt din postură publică, cât și o nevroză a societății.

Pentru a înțelege procesualitatea este nevoie să conturăm trei funcții inter-dependente, anume:

i. un criteriu de sănătate

ii. caracterul persoanei corupte

iii. înțelegerea fenomenului pe fundalul socio-cultural actual.

i. În ce privește criteriul pentru sănătate (prefer termenul sănătate celui de normalitate) este necesar a ne delimita ferm de obișnuitele ”capcane” din practica și cercetarea clinică – în primul rând orice criteriu ”ideal” de sănătate este lipsit de sens, pentru că nu există. În al doilea rând, a merge pe calea unei conceptualizări multi-dimensionale diluează valoarea practică a cercetării. Ca atare, propun un criteriu bazat pe funcționalitate și dezvoltat euristic – anume, ca o societate modernă să funcționeze, are nevoie de organizare. Pentru a fi organizată are nevoie de un stat (pentru simplitate vom ignora alternative statale). Ca acel stat să nu fie totalitar sau, la polul său opus, anarhic, trebuie să îndeplinească trei condiții: distribuție echitabilă a puterii, alegeri libere și reprezentativitatea funcției publice. Alegeri libere și reprezentativitatea funcției publice deși par două aspecte distincte sunt în fapt inseparabile (ca plămânii și oxigenul). Aceste două aspecte inseparabile sunt esențiale pentru o societate sănătoasă. Pentru a defini reprezentativitatea trebuie clarificat faptul că funcția publică are în mod necesar rolul simbolic de coalizare al puterii voinței populară, fiind o reflexie al acesteia. Persoana aleasă sau numită în funcție publică respectă obligatoriu această voință, rolul său fiind acela de a servi poporul/grupul de referință pe care-l reprezintă. Formularea poate părea romanțată, dar la orice formă de analiză critică sau de simț comun înțelesul rămâne la fel. De ce? Pe de-o parte pentru că reprezentantul public este lipsit de sens în afara criteriului reprezentativității. Pe de altă parte o distribuție a puterii nu își are nici ea sensul înafara reprezentativității, aici fiind vorba de feudalism.

ii. Caracterul funcționarului (reprezentantului) corupt – pentru început vom analiza persoana coruptă ca un organism în contact permanent cu mediul său, iar sinele ca un proces. Menționez ca o condiție limitativă a analizei faptul că singura sursă de informare este comportamentul și atitudinile observabile din spațiul public. (Dar dacă vreun demnitar acuzat sau condamnat pentru corupție este dispus să participe la un interviu clinic, vă asigur de toată deschiderea și profesionalismul meu.)

Ce poate fi remarcat în primul rând este disocierea persoanei corupte din funcție publică față de baza socială pe care o reprezintă, ba chiar o distanțare față de însăși ideea de reprezentativitate. Rareori simțim că persoanele aflat în posturi publice ne reprezintă – deopotrivă exemplele ”pozitive” (pe care parcă ”nu-i merităm”) și ”negative” (disocierea aici e evidentă – ex: ”ăștia sunt chiar hoți, nu ca mine care fur doar x sumă” sau ”da-i naibii, toți sunt o apă și-un pământ” – subtextul fiind ”spre deosebire de mine”, etc.).

O situație intrigantă, care ar putea sugera o disociere mai profundă a societății, dar pentru scopul lucrării ne vom îndrepta discriminator atenția către funcționarul corupt din al doilea exemplu, cel care ”chiar” fură. Într-o primă etapă menționăm că persoana coruptă se reprezintă doar pe sine, identificându-se puternic cu funcția sa (sau influența și prestigiul pe care-l oferă). Deși suntem obișnuiți să privim persoane din funcții de conducere, mai ales cele autoritare, ca fiind bărbați puternici (sau femei puternice), trebuie remarcat că simbioza cu un rol secundar sugerează mai curând o personalitate ciuntită și slab-conturată. Pentru a argumenta afirmația anterioară este nevoie să înțelegem ideea de sine ca un proces. Sinele este instanța organizatoare a conștiinței și experienței individului (Antonio R. Damasio, 2010 și  Perls, Hefferline&Goodman, 1951). Pe parcursul existenței individul crește și se dezvoltă preluând, asimilând și respingând aspecte din mediul lor. Asimilarea, respectiv respingerea se realizează cu ajutorul funcțiilor sinelui, dintre care, din dorința de a simplifica cât mai mult, voi aminti doar ego-ul, aceasta fiind instanța decizională, care se ocupă efectiv de asimilare a ce este de dorit a fi asimilat din mediu, respectiv de alienarea a ce nu este de dorit a fi asimilat din mediu (Perls, Hefferline&Goodman, 1951, p. 411-415). Analizând caracterului oficialului corupt putem observa cu ușurință și obiectivitate o evidentă îngustare a câmpului experiențial – ego-ul se identifică cu capitalul său de putere și folosirea ei frauduloasă/abuzivă (ex: ”eu decid pentru c-am fost ales!” sau ”nu este furt, este business”, etc.), în schimb alienând importante mesaje și aspecte din mediul său ce vin în contradicție, cum ar fi civism sau moralitate (de ex. mesaje de tip ”să iau ce nu este al meu e greșit” nu ajung a fi asimilate). Astfel, putem avansa ipoteza, că oficialul corupt dezvoltă egotism în raport cu mediul său. În accepțiunea lui Goodman, egotismul presupune ”un interes disproporționat al persoanei pentru identitatea și granițele proprii, în detrimentul contactului cu mediul”. Egotismul nevrotic, ne arată Goodman, conduce persoana spre a domina mediul său și a substitui realitatea cu propria persoană, posibil pentru a-și diminua angoasa de a pierde controlul și a fi abandonat prematur (Perls, Hefferline&Goodman, 1951, p. 456-457).

Astfel, în cazul oficialului nostru corupt ego-ul devine tot mai ”îngust”. În nevroză funcțiile ego-ului sunt oricum restrânse. În nevroza persoanei corupte, ego-ul este ermetic închis (egotism), fiindu-și suficient sieși. Asta ar putea veni ca o punere în context a sentimentului generalizat de distanțare a societății față de oficialii aleși – ”nu le pasă”, ”parcă nu înțeleg ce vrem de la ei” sau ”îi doare undeva de noi”. În fapt, mesajul social, deși senzorial este receptat, nu mai poate fi preluat și asimilat de aparatul psihic al persoanei corupte, dialogul fiind ineficient și poate chiar inutil. Bineînțeles, societatea (ea însăși având un proces de tip nevrotic) dispune de alte mijloace de reglementare al unor conflicte intra-sociale, de ex: nesupunere civică, protest pașnic, petiții, educare publică, etc. (Pe care tot mai mult le regăsim puse în practică)

Astfel vom încheia cu punctul iii. contextul socio-cultural actual: ideal și idilic ar fi ca schimbările sociale și schimbările intra-personale a reprezentanților publici să fie concomitente și similare calitativ. Însă, nu sunt. Atunci cum trebuie procedat când o societate treptat iasă dintr-o dinamică nevrotică, însă reprezentanții publici nu? În primul rând, trebuie amintit că acest fapt vine ca o consecință a distanțării sociale de reprezentarea publică, care a permis închistarea unor reprezentanți publici într-o dinamică egotistă, denaturând atât actul civic de a servi interesul public din calitatea de reprezentant, cât și actul de a forma servitori publici potriviți din baza socială. În contextul nostru prezent, consider că de dorit este micșorarea distanței dintre baza socială și reprezentanța publică, distanțare care oricum este ne-naturală, societatea și reprezentanța sa fiind în realitate intrinsec legate una de alta din toate timpurile.

–––––––––––––––––––––––––

Înainte să închei doresc să menționez studiul comprehensiv al lui Daniel David – Psihologia poporului român: profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală care oferă o perspectivă alternativă și valoroasă celor enunțate mai sus. Formatul fizic este ușor de găsit și rezumate cu punctele esențiale sunt disponibile online.